Acceptase propunerea lui Maud de a-şi păstra logodna secretă până la încheierea crizei balcanice. Aceasta era în plină desfăşurare, deşi lucrurile se mai calmaseră. Trecuseră aproape patru săptămâni de la asasinatul din Sarajevo, însă împăratul Austriei nu trimisese încă sârbilor solicitarea oficială la care lucra de atâta vreme. Întârzierea aceasta îl făcu pe Walter să spere că nervii se mai potoliseră şi că sfaturile moderate avuseseră câştig de cauză în Viena.

Aşezat la marele pian din salonaşul apartamentului său din Piccadilly, el se gândea la toate soluţiile pe care le aveau austriecii în afara războiului, pentru a pedepsi Serbia şi a-şi alina orgoliul rănit. De exemplu, puteau sili guvernul sârb să închidă ziarele anti-austriece şi să îi dea afară pe toţi naţionaliştii din armată şi din serviciul public. Sârbii ar fi putut accepta asta: era umilitor, dar era o variantă mai bună decât un război pe care nu îl puteau câştiga.

Apoi conducătorii marilor puteri europene se puteau relaxa, concentrându-se asupra problemelor interne. Ruşii puteau înăbuşi greva generală, englezii îi puteau pacifica pe protestanţii irlandezi răzvrătiţi, iar francezii puteau savura procesul doamnei Caillaux, care îl împuşcase pe redactorul de la Figaro pentru că publicase scrisorile de dragoste ale soţului ei.

Iar Walter se putea căsători cu Maud.

Asupra acestui lucru se concentra acum. Cu cât se gândea mai mult la dificultăţi, cu atât mai hotărât era să treacă peste ele. După câteva zile în care contemplase perspectiva dezolantă de a-şi petrece viaţa fără ea, era şi mai sigur că vrea să o ia în căsătorie, indiferent de preţul pe care l-ar fi putut plăti amândoi. În timp ce urmărea cu înfrigurare jocul diplomatic desfăşurat pe tabla de şah a Europei, cântărea fiecare mişcare din punctul de vedere al consecinţelor pe care le-ar fi putut avea asupra lui şi a lui Maud, şi abia după aceea asupra Germaniei şi asupra lumii.

Avea să o vadă azi, la cină şi la balul organizat de ducesa de Sussex. Îşi pusese deja cravata albă şi fracul. Era timpul să plece. Dar, exact când închidea clapeta pianului, auzi soneria de la uşă şi valetul său îl anunţă pe contele Robert von Ulrich.

Robert părea ursuz. Era o expresie obişnuită pe chipul său. Robert fusese un tânăr tulburat şi nefericit în studenţia lor, la Viena. Sentimentele sale îl atrăgeau irezistibil către un grup pe care fusese crescut să îl considere drept decadent. Apoi, când se întorcea acasă după o seară petrecută în compania bărbaţilor ca el, avea pe chip acea expresie vinovată, dar sfidătoare. Descoperise cu timpul că homosexualitatea, ca şi adulterul, era condamnată oficial, dar – cel puţin în cercurile sofisticate – era tolerată în mod neoficial; şi se împăcase cu ceea ce era. Astăzi, avea pe chip acea expresie dintr-un alt motiv.

— Tocmai am văzut textul solicitării împăratului, începu Robert, fără vreo altă introducere.

Inima lui Walter tresări cu speranţă. Ar fi putut fi rezolvarea paşnică pe care o aştepta cu atâta înfrigurare.

— Ce zice?

Robert îi înmână o foaie de hârtie.

— Am copiat ce-i mai important.

— A fost trimisă guvernului sârb?

— Da, la ora şase, ora Belgradului.

Erau zece revendicări. Primele trei erau în linia celor anticipate de Walter, văzu el cu uşurare: Serbia trebuia să închidă ziarele liberale, să destrame societatea secretă numită Mâna Neagră şi să o lase mai moale cu propaganda naţionalistă. Poate că moderaţii din Viena avuseseră câştig de cauză, se gândi el uşurat.

Punctul patru părea rezonabil la început – austriecii ceruseră eliminarea naţionaliştilor din serviciul public sârbesc –, însă asta nu era tot: austriecii aveau să furnizeze o listă de nume.

— Pare puţin cam drastic, rosti Walter neliniştit. Guvernul sârb nu-i poate concedia pe toţi cei indicaţi de austrieci.

Robert ridică din umeri.

— Va trebui să o facă.

— Da, presupun că da.

De dragul păcii, Walter spera că aşa avea să se întâmple.

Însă răul abia acum urma.

Punctul cinci cerea ca Austria să ajute guvernul sârb în zdrobirea elementelor subversive, iar punctul şase, citi Walter deznădăjduit, insista ca oficialii austrieci să ia parte la ancheta judiciară întreprinsă de Serbia în cazul asasinatului.

— Dar Serbia nu poate accepta aşa ceva! protestă Walter. Ar însemna să renunţe la suveranitate.

Chipul lui Robert se întunecă şi mai mult.

— Nici chiar aşa, rosti el morocănos.

— Nicio ţară din lume nu poate accepta o asemenea condiţie.

— Serbia o va face. Trebuie, altminteri va fi nimicită.

— Într-un război?

— Dacă va fi necesar.

— Care ar cuprinde întreaga Europă!

Robert îşi flutură degetul.

— Nu şi dacă celelalte guverne reacţionează raţional.

„Spre deosebire de al tău”, gândi Walter, dar păstră remarca muşcătoare pentru sine şi citi mai departe. Punctele rămase erau exprimate în termeni aroganţi, dar sârbii puteau probabil să se împace şi cu acestea: arestarea conspiratorilor, prevenirea traficului ilegal de arme pe teritoriul austriac şi limitarea declaraţiilor anti-austriece ale oficialilor sârbi.

Însă răspunsul trebuia dat în cel mult 48 de ore.

— Dumnezeule, dar sunt condiţii dure, exclamă Walter.

— Toţi cei care îl sfidează pe împăratul austriac trebuie să se aştepte la o ripostă dură.

— Ştiu, ştiu, dar nici măcar nu le-a lăsat timp la dispoziţie ca să mai salveze aparenţele.

— De ce ar fi trebuit să o facă?

Walter lăsă să i se vadă exasperarea.

— Pentru numele lui Dumnezeu, chiar vrea război?

— Familia împăratului, dinastia de Habsburg, a guvernat regiuni caste din Europa timp de sute de ani. Împăratul Franz Josef ştie că este voia lui Dumnezeu ca el să domnească asupra popoarelor slave inferioare. Este destinul lui.

— Să ne apere Domnul de oamenii predestinaţi, bombăni Walter. Cei de la ambasada mea au văzut documentul?

— O să-l vadă, dintr-o clipă într-alta.

Walter se întrebă cum aveau să reacţioneze ceilalţi. Aveau să accepte asta, cum făcea Robert, sau aveau să fie revoltaţi, ca Walter? Avea să se pornească un vuiet de proteste internaţionale sau doar ridicări neputincioase din umeri? Urma să afle în seara aceea. Se uită la ceasul de pe poliţă.

— Am întârziat la cină. Vii la balul ducesei de Sussex?

— Da. Ne vedem acolo.

Ieşiră din clădire şi se despărţiră în Piccadilly. Walter se îndreptă spre casa lui Fitz, unde urma să cineze. Se simţea fără aer, de parcă ar fi fost doborât la pământ. Războiul de care se