Sosi la timp ca să se încline în faţa prinţesei Bea, îmbrăcată într-o rochie de seară violacee, împodobită cu funde de mătase, şi ca să dea mâna cu Fitz, extrem de chipeş în cămaşa sa cu guler scrobit şi cu papion alb; apoi fu anunţată cina. Fu bucuros să descopere că el era cel care trebuia să o escorteze pe Maud până în sala de mese. Ea purta o rochie stacojie dintr-un material moale, lipită de corp, cum îi plăcea lui Walter. Când îi trase scaunul, îi spuse:

— Ce rochie de seară atrăgătoare!

— Paul Poiret, spuse ea; numele acestui creator de modă era atât de celebru, încât până şi Walter auzise de el. Îşi coborî uşor glasul: M-am gândit eu că o să-ţi placă.

Deşi doar uşor intimă, remarca ei îi provocă un fior, urmat imediat de un altul, de data aceasta de teamă, la gândul că încă ar fi putut să o piardă pe această femeie fermecătoare.

Casa lui Fitz nu era chiar un palat. Sala lungă de mese, aflată în colţul străzii, dădea spre două şosele aglomerate. Candelabrele electrice erau aprinse, în ciuda serii de vară strălucitoare de afară, iar reflexiile luminii scânteiau în paharele de cristal şi în tacâmurile de argint din faţa fiecărei persoane. Aruncând o privire în jurul mesei, către celelalte invitate, Walter se minună din nou de piepturile dezvăluite atât de generos la cină de englezoaicele din clasa de sus.

Asemenea observaţii erau adolescentine – era timpul să se însoare.

De îndată ce se aşeză, Maud îşi scoase un picior din pantof şi i-l strecură pe sub pantalon. Deşi îi zâmbi, ea sesiză imediat că el era cu mintea aiurea.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.

— Porneşte o conversaţie despre ultimatumul Austriei, murmură el. Spune că ai auzit că a fost trimis.

Maud i se adresă lui Fitz, aflat în capul mesei.

— Cred că solicitarea împăratului Austriei a fost trimisă în sfârşit la Belgrad, zise ea. Ai auzit ceva despre asta, Fitz?

Fitz lăsă jos lingura de supă.

— Ce-ai auzit şi tu. Dar nimeni nu ştie precis ce scrie în aceasta.

Walter rosti:

— Cred că este foarte aspră. Austriecii insistă să participe la procesul juridic din Serbia.

— Să participe! exclamă Fitz. Dacă premierul sârb acceptă una ca asta, va fi nevoit să demisioneze.

Walter încuviinţă. Fitz prevedea aceleaşi consecinţe ca şi el.

— Este ca şi cum austriecii ar vrea război.

Era periculos de aproape de punctul în care ar fi vorbit necuviincios despre unul dintre aliaţii Germaniei, însă era atât de neliniştit, încât nu-i mai păsa. Surprinse privirea lui Maud. Era palidă şi tăcută. Şi ea simţise imediat ameninţarea.

— Franz Josef este de compătimit, desigur, rosti Fitz. Subversiunea naţionalistă poate destabiliza un imperiu dacă nu primeşte un răspuns pe măsură.

Walter îşi dădu seama că Fitz se gândea la militanţii pentru independenţa Irlandei şi la burii din Africa de Sud care ameninţau Imperiul Britanic.

— Însă nu ai nevoie de un baros ca să spargi o nucă, încheie el.

Valeţii luară castroanele de supă şi turnară un alt vin în pahare. Walter nu bău nimic. Urma să fie o seară lungă şi avea nevoie de o minte limpede.

Maud rosti încet:

— L-am văzut pe premierul Asquith astăzi. Mi-a spus că s-ar putea ajunge la o adevărată apocalipsă. Părea speriată când adăugă: Mă tem că nu l-am crezut, însă acum văd că s-ar putea să fi avut dreptate.

Fitz spuse:

— De asta ne temem cu toţii.

Ca de obicei, Walter era impresionat de relaţiile lui Maud. Era prietenă la cataramă cu cei mai puternici oameni din Londra. Walter îşi aminti cum, pe vremea când ea era doar o fetiţă de 11-12 ani, iar tatăl ei ministru într-un guvern conservator, obişnuia să îi ia la întrebări cu un aer solemn pe colegii lui de cabinet aflaţi în vizită la Tŷ Gwyn; şi, chiar şi atunci, acei oameni o ascultau cu atenţie şi îi răspundeau cu răbdare.

Ea continuă:

— Dacă e să privim partea bună a lucrurilor, în caz de război, Asquith crede că Marea Britanie nu este obligată să intervină.

Inima lui Walter tresăltă. Dacă Marea Britanie nu se implica, războiul nu l-ar fi despărţit de Maud.

Însă Fitz nu părea să fie de acord.

— Serios? făcu el. Chiar dacă… Se uită la Walter. Iartă-mă, von Ulrich, chiar dacă Franţa este invadată de Germania?

Maud replică:

— Vom rămâne simpli spectatori, zice Asquith.

— După cum mă temeam, rosti Fitz pompos, guvernul nu înţelege ideea de balanţă a puterilor în Europa.

Fiind conservator, nu avea încredere în guvernul liberal şi îl detesta pe Asquith, care slăbise Camera Lorzilor; însă, cel mai important, nu era complet îngrozit de perspectiva unui război. În unele privinţe, se temea Walter, ar fi putut chiar să se delecteze cu acest gând, cum o făcea Otto. Şi era clar că prefera să fie război decât să vadă slăbită puterea britanică.

Walter spuse:

— Eşti atât de sigur, dragul meu Fitz, că o victorie germană asupra Franţei ar răsturna balanţa puterilor?

Această direcţie a discuţiei era relativ sensibilă pentru o cină, însă chestiunea era prea importantă ca să fie ascunsă sub preşul scump al lui Fitz.

Fitz răspunse:

— Cu tot respectul pe care-l am faţă de onorabila ta ţară şi faţă de Majestatea Sa, kaizerul Wilhelm, mă tem că Marea Britanie nu i-ar putea îngădui Germaniei să preia controlul asupra Franţei.

Aici era problema, se gândi Walter, străduindu-se din răsputeri să nu-şi arate mânia şi frustrarea pe care i le provocau aceste vorbe superficiale. Un atac german asupra aliatului Rusiei, Franţa, ar fi fost în realitate defensiv – însă englezii vorbeau de parcă Germania ar fi încercat să domine Europa. Silindu-se să zâmbească amabil, el zise:

— Am învins Franţa acum 43 de ani, în conflictul pe care voi îl numiţi războiul franco-prusac. Marea Britanie a rămas spectatoare atunci. Şi nu aţi avut de suferit de pe urma victoriei noastre.

Maud adăugă:

— Aşa a spus şi Asquith.

— Există o diferenţă, rosti Fitz. În 1871, Franţa a fost învinsă de Prusia şi de un grup de mici regate germane. După război, acea coaliţie a devenit o singură ţară, Germania modernă – şi sunt sigur că-mi vei da dreptate, von Ulrich, vechiul meu prieten, când spun că Germania de azi este un stat mult mai impunător decât vechea