Oamenii ca Fitz erau atât de periculoşi, se gândi Walter. Cu bunele lor maniere fără de cusur, erau gata să împingă lumea la nimicire. Se strădui să păstreze un ton detaşat când replică:

— Ai dreptate, desigur, dar poate că impunător nu este totuna cu ostil.

— Aceasta este întrebarea, nu-i aşa?

În celălalt capăt al mesei, Bea tuşi cu reproş. Fără îndoială că socotea acest subiect mult prea controversat pentru o conversaţie politicoasă. Rosti pe un ton destins:

— Aşteptaţi cu nerăbdare balul ducesei, Herr von Ulrich?

Walter simţi mustrarea din spatele vorbelor ei.

— Sunt sigur că balul va fi absolut splendid, se grăbi el să spună, iar Bea îl răsplăti cu o privire recunoscătoare.

Mătuşa Herm adăugă:

— Eşti un dansator atât de bun…!

Walter îi zâmbi cu căldură bătrânei.

— Poate că îmi veţi acorda onoarea primului dans, Lady Hermia!

Ea se simţi măgulită.

— O, Doamne, eu sunt prea bătrână ca să mai dansez. În plus, tinerii din ziua de azi au nişte paşi care nici nu existau pe vremea când eram eu domnişoară.

— Acum e la modă ceardaşul. Este un dans popular maghiar. Poate că ar trebui să vă învăţ paşii.

Fitz rosti:

— Oare ar fi considerat un incident diplomatic?

Deşi nu era foarte amuzant, toată lumea râse şi conversaţia se întoarse spre alte subiecte neînsemnate, dar sigure.

După cină, urcară în trăsuri ca să străbată cei patru sute de metri până la Sussex House, palatul ducelui din Park Lane.

Se lăsase noaptea şi lumina strălucea la toate ferestrele: ducesa cedase în cele din urmă şi instalase electricitatea. Walter urcă treptele scării mari şi intră în prima dintre cele trei săli mari de recepţie. Orchestra interpreta cea mai populară melodie a ultimilor ani: Alexander’s Ragtime Band. Mâna lui stângă zvâcni: sincopa era elementul crucial.

Îşi păstră promisiunea şi dansă cu mătuşa Herm. Spera ca ea să aibă cât mai mulţi parteneri: voia să obosească şi să aţipească într-o cameră alăturată, astfel încât Maud să rămână nesupravegheată. Îşi tot amintea ce făcuseră în biblioteca acestei case cu doar câteva săptămâni în urmă. Mâinile îi ardeau din cauza nerăbdării de a o atinge prin acea rochie mulată.

Însă mai întâi avea de lucru. Se înclină în faţa mătuşii Herm, luă un pahar cu şampanie roz de la un valet şi începu să se plimbe prin încăpere. Trecu prin sala mică de bal, prin salon şi apoi prin sala mare de bal, discutând cu politicienii şi cu diplomaţii prezenţi. Fuseseră invitaţi toţi ambasadorii din Londra şi mulţi veniseră, inclusiv şeful lui Walter, prinţul Lichnowsky. Se aflau acolo şi numeroşi membri ai parlamentului. Majoritatea erau conservatori, ca ducesa, dar erau şi câţiva liberali, inclusiv câţiva membri ai guvernului. Robert era prins într-o conversaţie cu lordul Remarc, un secretar adjunct de la Biroul de Război. Nu se vedea niciun parlamentar laburist: ducesa se considera o femeie deschisă la minte, dar chiar şi ea avea limitele sale.

Walter află că austriecii trimiseseră cópii după ultimatumul lor tuturor ambasadelor importante din Viena. Acesta avea să fie telegrafiat şi tradus la Londra în timpul nopţii şi, până dimineaţă, toată lumea avea să afle ce conţine. Cei mai mulţi erau şocaţi din cauza revendicărilor, dar nimeni nu ştia ce să facă în această privinţă.

Până la unu noaptea aflase cam tot ce se putea, aşa că se duse să o caute pe Maud. Coborî treptele şi ieşi în grădină, unde cina era întinsă sub un pavilion vărgat. Se servea atâta mâncare în înalta societate englezească! O găsi pe Maud jucându-se cu nişte struguri. Din fericire, mătuşa Herm nu se vedea nicăieri.

Walter îşi lăsă deoparte grijile.

— Cum puteţi voi, englezii, să mâncaţi atât de mult? o întrebă el jucăuş pe Maud. Cei mai mulţi dintre oamenii ăştia au servit un mic dejun copios, un prânz cu vreo cinci-şase feluri de mâncare, ceai cu sandviciuri şi prăjituri şi o cină cu cel puţin opt feluri de mâncare. Chiar mai au nevoie de supă, prepeliţe umplute, homari, piersici şi îngheţată?

Ea pufni în râs.

— Crezi că suntem vulgari, nu-i aşa?

Nu credea asta, dar o tachină prefăcându-se că se gândeşte la acest lucru.

— Ei bine, ce cultură au englezii?

O luă de braţ şi, de parcă ar fi mers la întâmplare, o scoase din cort. Copacii erau plini cu luminiţe palide ce nu răspândeau prea multă lumină. Pe aleile şerpuite dintre tufe mai erau şi alte cupluri care se plimbau şi vorbeau, unele ţinându-se discret de mână în penumbră. Walter îl zări pe Robert tot cu lordul Remarc şi se întrebă dacă şi între ei se înfiripase vreo poveste de dragoste.

— Compozitori englezi?? spuse el, tachinând-o în continuare pe Maud. Gilbert şi Sullivan. Pictori? În timp ce impresioniştii francezi schimbau felul în care se vede lumea, englezii pictau copii rumeni în obraji jucându-se cu căţeluşi. Opera? Toată italiană, atunci când nu este germană. Balet? Rus.

— Şi totuşi, noi stăpânim jumătate din lume, rosti ea cu un surâs zeflemitor.

El o luă în braţe.

— Şi puteţi cânta jazz.

— Este uşor, după ce prinzi ritmul.

— Tocmai asta este partea care mi se pare mie grea.

— Ai nevoie de lecţii.

El îşi lipi gura de urechea ei şi murmură:

— Vrei să mă înveţi, te rog?

Murmurul se preschimbă într-un geamăt atunci când ea îl sărută, iar după aceea nu mai scoaseră nicio vorbă.

Asta se întâmpla în primele ore ale dimineţii de vineri, 24 iulie. În seara acelei zile, când Walter participă la o altă cină şi la un alt bal, toată lumea spunea că sârbii urmau să accepte revendicările austriecilor, cu excepţia punctelor cinci şi şase, pe care le voiau clarificate. În niciun caz austriecii nu puteau respinge un asemenea răspuns înfricoşat, se gândi Walter entuziasmat. Decât dacă îşi doreau război cu orice preţ.

Pe drumul de întoarcere spre casă, în zorii zilei de sâmbătă, se opri pe la ambasadă ca să scrie un raport despre cele aflate în seara aceea. Se afla la biroul lui când ambasadorul însuşi, prinţul Lichnowsky, apăru în haine imaculate de dimineaţă, purtând pe cap un joben cenuşiu. Speriat, Walter sări în picioare şi zise:

— Bună dimineaţa, Excelenţă.

— Eşti foarte devreme aici, von Ulrich, spuse ambasadorul. Apoi, remarcând ţinuta de seară a lui Walter, se corectă: Sau, mai bine zis, foarte târziu.

Era chipeş, în ciuda trăsăturilor sale cam