— Tocmai vă scriam un mic raport cu privire la bârfa din această seară. Pot face ceva pentru Excelenţa Voastră?

— Am fost convocat la Sir Edward Grey. Poţi veni cu mine ca să consemnezi, dacă ai o altă haină.

Walter era încântat. Ministrul britanic de externe era unul dintre cei mai puternici oameni de pe pământ. Walter îl cunoscuse, bineînţeles, în cercul restrâns al diplomaţiei londoneze, dar nu schimbase mai mult de câteva cuvinte cu el. Acum, la invitaţia nonşalantă a lui Lichnowsky, Walter urma să fie prezent la o întâlnire informală dintre doi oameni care decideau soarta Europei. Gottfried von Kessel avea să moară de ciudă, se gândi el.

Se admonestă singur pentru acest gând meschin. Ar fi putut fi o întâlnire crucială. Spre deosebire de împăratul Austriei, era posibil ca Grey să nu-şi dorească războiul. Oare întâlnirea era menită să prevină războiul? Grey era imprevizibil. În ce direcţie avea să vireze? Dacă se opunea războiului, Walter avea să profite de orice ocazie ca să-l ajute.

Avea o redingotă în cuierul din spatele uşii, exact pentru urgenţe ca aceasta. Îşi dădu jos fracul de seară şi îşi încheie la nasturi haina de zi peste vesta sa albă. Luă un carnet şi părăsi clădirea alături de ambasador.

Cei doi bărbaţi traversară Parcul St. James în aerul răcoros al dimineţii. Walter îi relată şefului său zvonul legat de sârbi. Ambasadorul avea şi el un zvon de împărtăşit.

— Albert Ballin a cinat cu Winston Churchill aseară.

Ballin, un magnat al flotei comerciale germane, era un apropiat al kaizerului, în ciuda faptului că era evreu. Churchill se afla la conducerea Marinei Regale.

— Aş vrea să ştiu ce s-a discutat, încheie Lichnowsky.

Era evident că se temea ca nu cumva kaizerul să treacă peste capul lui şi să le trimită mesaje britanicilor prin Ballin.

— Voi încerca să aflu, rosti Walter, bucuros de oportunitatea ivită.

Intrară în Ministerul de Externe, o clădire în stil neoclasic, care îl duse pe Walter cu gândul la un tort de nuntă. Fură conduşi în biroul opulent al ministrului. Britanicii sunt cei mai bogaţi oameni de pe pământ, părea să transmită clădirea, şi putem face tot ce vrem cu restul lumii.

Sir Edward Grey era un bărbat slab, cu o faţă ce părea un craniu. Nu îi plăceau străinii şi nu călătorea aproape niciodată în afara graniţelor; în opinia britanicilor, asta îl făcea perfect pentru poziţia de ministru de externe.

— Vă mulţumesc că aţi venit, spuse el politicos.

În încăpere se mai afla doar un asistent cu un carneţel. De îndată ce se aşezară, trecu la subiect:

— Trebuie să facem tot posibilul să calmăm spiritele în Balcani.

Walter simţi cum îi cresc speranţele. Era o declaraţie paşnică.

Grey nu voia război.

Lichnowsky încuviinţă. Prinţul făcea parte din fracţiunea pacifistă a guvernului german. El trimisese o telegramă incisivă la Berlin, îndemnându-i pe cei de acasă să pondereze Austria. Nu era de acord cu tatăl lui Walter şi cu ceilalţi care credeau că acela era, pentru Germania, momentul potrivit pentru declanşarea războiului, şi nu mai târziu, când Rusia şi Franţa aveau să fie mai puternice.

Grey continuă:

— Orice ar face austriecii, nu trebuie să fie un lucru atât de ameninţător pentru Rusia încât să determine o ripostă militară din partea ţarului.

„Exact”, se gândi Walter entuziasmat.

Era limpede că Lichnowsky îi împărtăşea punctul de vedere.

— Dacă pot spune asta, domnule ministru, aţi pus punctul pe i.

Grey nu lua în seamă complimentele.

— Aş sugera ca Domniile Voastre şi noi, adică Germania şi Marea Britanie, să cerem împreună austriecilor să prelungească termenul-limită.

Aruncă o privire meditativă spre ceasul de pe perete: abia trecuse de ora şase dimineaţa.

— Au cerut un răspuns până diseară la ora şase, ora Belgradului. Nu văd cum ar putea refuza să le mai acorde sârbilor încă o zi.

Walter era dezamăgit. Sperase că ministrul Grey avea un plan de salvare a lumii. Această amânare era mult prea neînsemnată. Era posibil să nu facă nicio diferenţă. Şi, din punctul de vedere al lui Walter, austriecii erau atât de arţăgoşi, încât ar fi putut refuza cu uşurinţă cererea, oricât de neînsemnată ar fi fost aceasta. Totuşi, nimeni nu îi ceruse părerea, iar în această companie elevată nu putea să vorbească decât dacă i se adresa cineva.

— O idee splendidă, rosti Lichnowsky. O voi transmite la Berlin împreună cu aprobarea mea.

— Vă mulţumesc, zise Grey. Însă, dacă propunerea nu are succes, mai am o alta.

Deci, se gândi Walter, Grey nu era prea convins că austriecii aveau să le acorde sârbilor mai mult timp.

Grey continuă:

— Propun ca Marea Britanie, Germania, Italia şi Franţa să acţioneze concertat ca mediatori, întâlnindu-se la o conferinţă a acestor patru mari puteri, în ideea de a veni cu o soluţie care să mulţumească Austria fără să ameninţe Rusia.

Aşa mai merge, se gândi Walter înviorat.

— Desigur, Austria nu va accepta în avans să fie constrânsă de decizia conferinţei, continuă Grey. Însă nici nu este nevoie de asta. I-am putea cere împăratului austriac să nu întreprindă nicio acţiune până nu aude ce are de spus conferinţa.

Walter era încântat – Austriei i-ar fi venit greu să refuze un plan oferit atât de aliaţii săi, cât şi de rivali.

Lichnowsky părea la fel de mulţumit.

— Voi recomanda Berlinului din toată inima această propunere.

Grey spuse:

— Mă bucur că aţi putut veni să mă vedeţi atât de devreme.

Lichnowsky luă aceste cuvinte drept sfârşitul discuţiei şi se ridică în picioare.

— Nicio problemă, rosti el. Plecaţi în Hampshire astăzi?

Pasiunile lui Grey erau pescuitul şi privitul păsărilor şi cel mai bine se simţea la căsuţa lui de pe Râul Itchen din Hampshire.

— Diseară, sper, zise Grey. Este o vreme minunată pentru pescuit.

— Sper să aveţi o duminică odihnitoare, spuse Lichnowsky, apoi plecară.

Întorcându-se prin parc, Lichnowsky zise:

— Englezii sunt uimitori. Europa este în pragul unui război, iar ministrul de externe se duce la pescuit.

Walter era entuziasmat. Chiar dacă Grey părea să nu aprecieze corect gravitatea situaţiei, era totuşi prima persoană care venise cu o soluţie funcţională. Walter îi era recunoscător. „L-aş invita la nunta mea şi i-aş mulţumi în discurs”, se gândi el.

Când ajunseră înapoi la ambasadă, fu surprins să îl găsească acolo pe tatăl său.

Otto îi făcu semn lui Walter să intre în biroul lui. Gottfried von Kessel