plesnească. Apoi chiar au cedat. Am intrat în casă doar cu untul în mâna; lăsasem roşule şi castraveţii în maşină. Nu ştiu ce muzică pusese să cânte. Era atât de tare, încât nu puteam distinge un sunet de altul. Sara a ieşit din bucătărie.

– NAIBA SĂ TE IA! am urlat.

– Ce este? a întrebat Sara.

– NU AUD NIMIC.

– Ce?

– PUI APARATUL ĂLA ÎMPUŢIT PREA TARE, NU ÎNŢELEGI?

– Ce?

– PLEC!

– Nu!

M-am întors şi am trântit uşa. M-am dus la maşină şi am zărit punga cu legume pe care o uitasem. Am luat-o şi m-am întors pe alee. Ne-am întâlnit. I-am împins pungă în braţe.

– Na.

Apoi m-am întors şi am plecat.

– Nenorocit abject! a urlat ea.

A aruncat punga după mine. M-a lovit în spate. S-a întors şi a fugit în casă. M-am uitat la roşiile şi castraveţii ei împrăştiaţi pe jos în lumina lunii. O clipă m-am gândit să-i culeg. Apoi m-am întors şi am plecat.

 

 

93.

 

Întâlnirea cu cititorii din Vancouver s-a aranjat, 500 de dolari plus cheltuielile de transport şi cazare. Sponsorul, Bart Mclntosh, îşi făcea probleme legate de trecerea frontierei. Trebuia să mă duc cu avionul până în Seattle, unde mă aştepta, şi aveam să trecem graniţa cu maşina, apoi, după întâlnirea cu cititorii, urma să iau avionul din Vancouver până în Los Angeles. Nu prea înţelegeam ce însemnau toate astea, dar am zis că e OK.

Aşa că iar m-am trezit în aer, bând o vodca-7 dublă. Stăteam cot la cot cu oamenii de afaceri şi agenţii comerciali. Aveam cu mine geamantanul meu cel mic, cu cămăşi de schimb, chiloţi, ciorapi, trei sau patru cărţi de poezie, plus zece sau douăsprezece poezii noi, bătute la maşină. Plus o periuţă şi o pastă de dinţi. Era ridicol să plec undeva ca să fiu plătit pentru că citeam poezie. Nu-mi plăcea şi n-aş fi putut niciodată să pricep chestia asta tâmpită. Să munceşti ca un măgar până ajungi la 50 de ani, în slujbe mărunte, lipsite de sens, şi apoi, brusc, să zbori prin toată ţara şi să-i sicii pe alţii cu un pahar în mână.

Mclntosh aştepta la Seattle şi am urcat în maşina lui. A fost o călătorie plăcută pentru că nici unul din noi n-a spus prea multe. Întâlnirea cu cititorii era sponsorizată din fonduri private, lucru pe care îl preferam întâlnirilor sponsorizate de universitate. Universităţile erau speriate; erau speriate, printre altele, de poeţii boemi, dar, pe de altă parte, erau prea curioase ca să renunţe la ei.

Am aşteptat mult la graniţă, erau vreo sută de maşini la coadă. Vameşii pur şi simplu nu se grăbeau. Din când în când, scoteau afară din rând câte o maşină veche, însă în mod obişnuit nu puneau decât o întrebare sau două, după care făceau semn oamenilor să plece. Nu puteam înţelege panica lui Mclntosh faţă de întreaga procedură.

– Uf, a zis, am trecut!

Vancouver nu era departe. Mclntosh a tras în faţa hotelului. Arăta bine. Era chiar pe malul apei. Am luat cheia şi am urcat. Era o cameră plăcută, cu frigider şi, mulţumită unui bun samaritean, frigiderul era plin cu bere.

– Ia şi tu una, i-am spus. Ne-am aşezat şi am băut din bere.

– Creely a fost aici anul trecut, a zis el,

– Nu mai spune.

– E un fel de Centru de Artă, pe sistem cooperativă, care are independenţă financiară. Au mulţi membri care plătesc cotizaţie, dau spaţii cu chirie ş.a.m.d. Pentru apariţia ta s-au vândut deja toate biletele. Silvers a zis că ar fi putut face o mulţime de bani dacă ar fi umflat preţul biletelor.

– Cine-i Silvers?

– Myron Silvers. E unul dintre directori.

Acum ajungeam la partea plicticoasă.

– Aş putea să-ţi arăt oraşul, a zis Mclntosh.

– Nu-i nici o problemă. Mă descurc şi singur.

– Vrei să luăm cina? Plătim noi.

– Doar un sandviş. Nu mi-e aşa foame. M-am gândit că, dacă l-aş scoate afară, l-aş putea părăsi după masă. Nu că era soi rău, dar majoritatea oamenilor pur şi simplu nu mă interesează.

Am găsit un restaurant la vreo trei-patru străzi depărtare. Vancouver era un oraş foarte curat şi locuitorii nu aveau alura aia dură de orăşeni. Mi-a plăcut restaurantul, dar, când m-am uitat la meniu, am observat că preţurile erau cu vreo 40% mai mari decât în zona din Los Angeles unde stăteam eu. Am comandat un sandviş cu carne de vită şi încă o bere.

Mă simţeam bine că ieşisem din SUA. Se vedea într-adevăr diferenţa. Femeile arătau mai bine, lucrurile păreau mai calme, mai puţin false. Am terminat sandvişul, apoi Mclntosh m-a adus înapoi la hotel. L-am lăsat în maşină şi am luat liftul. Am făcut un duş şi am rămas dezbrăcat. Am stat la fereastră şi am privit oceanul. Mâine seară totul se va termina, o să le iau banii şi, la prânz, o să fiu iar în avion. Păcat. Am mai băut trei sau patru sticle de bere, m-am urcat în pat şi am adormit.

Am ajuns la întâlnirea cu cititorii cu o oră mai devreme. Un tânăr cânta pe scenă. Publicul vorbea în timp ce el îşi făcea numărul. Sticlele zingăneau şi se auzeau râsete; o adunătură de beţivi - tipii care îmi plăceau mie. Am băut în culise, Mclntosh, Silvers, eu şi încă vreo doi.

– Eşti primul poet bărbat pe care l-am primit aici de multă vreme, a zis Silvers.

– Ce vrei să spui?

– Am avut un şir lung de poponari. E o schimbare simpatică.

– Mulţumesc.

Chiar că am făcut o lectură ca lumea. Când am terminat, eram beat şi la fel era şi publicul. Ne-am certat, am mârâit unii la alţii puţin, dar, în general, a ieşit bine. Mi se dăduse cecul înainte de întâlnire şi asta m-a ajutat un pic să prestez.

Dup-aia a fost organizată o petrecere într-o casă mare. După o vreme, m-am trezit între două femei. Una era blondă, arăta de parcă ar fi fost sculptată în ivoriu, cu ochi şi trup splendid. Era cu prietenul ei.

– Chinaski, a zis ea la un moment dat, vin cu tine.

– Stai puţin, am zis, eşti cu prietenul tău.

– Ei, rahat, el e un nimeni. Vin cu tine.