— Te simţi bine? Pari obosită.

— Nu-mi dau seama... Tocmai vorbeam cu doamna Victoria. Ştiai că l-au operat azi-dimineaţă?

— Care-i situaţia? şi mă uit spre asistentă.

Arborează imediat un aer aferat, profesional:

— Ţinând seama de circumstanţe, a suportat destul de bine intervenţia. Ne era teamă să nu cedeze chiar pe masa de operaţie... Domnul profesor e optimist, dar fireşte, pacientul se află încă într-o stare critică.

Mama îşi face curaj singură:

— Când s-a trezit, m-a recunoscut. Era lucid.

Ating cu vârful degetelor halatul impecabil apretat al asistentei:

— Pot să rămân singur cu el?

— Domnul profesor nu ar fi de acord.

— Vă rog, doamnă Victoria, un singur minut.

Un mic truc care merge totdeauna la fix. Oamenii se simt în mod particular tuşaţi, când constată că le-ai reţinut numele.

— Un singur minut, zâmbeşte arătându-mi ce dinţi frumoşi are.

Rămân singur cu mama.

— A spus ceva când şi-a revenit?

— N-are putere nici cât un pui de vrabie... dar tot înjură. "Ticăloşi, porci... scroafa..." Când m-a recunoscut, a încercat să zâmbească. Mi-a zis "ai grijă de tine", dar nu sunt sigură. Poate mi s-a părut...

— Nu ţi s-a părut.

Mă apropii de pat. Toto e livid şi ţeapăn ca o statuie. Dacă nu i-aş vedea inima zigzagând pe monitor, aş paria că a tras obloanele. Îi ating fruntea, îi prind mâna. Nu reacţionează. Când îmi pierd orice nădejde, întredeschide pleoapele. O fâşie de privire vlăguită, dar nu rătăcită. Îi surâd luminos şi întreb ca un idiot:

— Cum te simţi?

Desluşesc un licăr ironic: "Nu se vede?"

— Să nu faci eforturi. Te întreb şi dacă e da clipeşti. Dacă e nu, mă apeşi cu degetul.

Mă gândesc intens cum să formulez, nu cunosc numele lui Ţeastă. Nu găsesc decât...

— Bărbatul chel cu câinele care-i seamănă... el e şeful?

Îi simt degetul. Deci, nu.

— Peştii sunt foarte importanţi în afacerea asta, nu-i aşa?

Clipeşte şi concomitent mă atinge cu degetul.

— Da sau nu?

Aceeaşi mişcare.

— Adică şi da şi nu, suflă mama.

Toto clipeşte de câteva ori la rând "aşa-i".

— Nu înţeleg.

Buzele îi tremură din cauza efortului, deschide gura. Caută aer sau încearcă să spună ceva, nu-mi dau seama.

Uşa se deschide. Asistenta suflă precipitat:

— Ieşiţi repede, vine domnul profesor. Vă rog, vă rog...

Mama mă urmează pe culoar:

— Ce ai vrut să spui... apropo de Toto, să am grijă de mine...

— Că ai înţeles bine, nu ţi s-a părut. Ştie cu ce oameni are de a face, iar voi aţi fost foarte apropiaţi în ultima vreme. Rămâi la spital peste noapte?

— Da.

— Dacă te răzgândeşti, mă anunţi neapărat. Sub nici un motiv, nu părăseşti spitalul singură, nici ca să-ţi iei ţigări.

Sergentul V. mă conduce câţiva paşi. Îi atrag atenţia să fie cu ochii în patru, în şai'şpe, în două'ş'patru! În maşină, iau legătura cu Bădoiu, rămas la sediu. La domiciliul Coanei Aurica, linişte, nu s-a înregistrat nici un apel telefonic.

— Ce se aude cu Suliţă? E tot la Pascu, în birou?

Redau doar textul care urmează unei multcuprinzătoare înjurături conţinând pe puţin cincizeci de cuvinte, fără să se repete măcar unul singur. Perenă, doar suculenţa, iar imprecaţia a durat cam două minute. Finalul, deci:

— ...a plecat de braţ cu frate-său, acum un sfert de ceas. Pe la Exit-ul C, ca să nu dea ochi cu ziariştii.

— Pascu a făcut vreun comentariu?

— Nu ne-am văzut şi sunt convins că e mai bine.

***

Mă îndrept spre prăvălia lui Toto, al treilea obiectiv stabilit de dimineaţă. În capul meu e un trafic încâlcit ca la întretăierea dintre Academiei cu Bulevardul Elisabeta, "la ore de maximă audienţă". Încerc cele mai acrobatice corelaţii, dar mi-e imposibil să întrezăresc măcar, legătura dintre: asasinarea prostituatelor, copilul Wandei, sechestrarea Ninei vizându-l ca subiect de şantaj pe Herr Bundestag, omniprezentul Ţeastă, care nu-i şeful bandei — cine mama dracului o fi?! —... şi tot omni prezenţa peştişorilor exotici! Adăugaţi la tocană, "amănuntul" că staţia terminus se află într-un birou cu o duzină de telefoane, drapel, două secretare (o vacă face treaba şi o căprioară — impresie), un şef de cabinet stilat, pluton de bodyguarzi; pe statele neoficiale, se mai află o "protejată" de 24 de carate, şamponată cu PANTENE Pro-V, vedetă "fără de care nu se poate", în toate emisiunile de divertisment TV. Tot douăzeci şi patru are şi legitima — ani şi kilograme în plus — şi e patroană de SRL.

Dintr-un astfel de cabinet a venit telefonul care l-a scos din rahat pe Suliţă şi inerent, şi pe Negulescu, turist{93} bănuiesc în toată combinaţia.

Dar Toto? Care-i rolul lui în distribuţie? Acum, că se simte trădat, scos din joc cu cinism, ar fi dispus să vorbească, dar nu poate. Ce o fi vrut să-mi spună?

Mă gândesc la conturul buzelor când articula mut şi îmi zic că respectivul cuvânt începea cu A... Emisia nesonoră a literei A.

La Rex şi Prinţ e pustiu, salonul are un aer abandonat. Din vitrină au dispărut peştişorii şi coşuleţele cu căţei, uşa-i închisă de mântuială, doar cu o yală. Celelalte sisteme de asigurare ale prăvăliei nu au mai fost folosite. Cine a plecat ultimul şi-a zis că nu mai e cazul. Nu dai gaură pentru câteva foehnuri şi aftershave-uri chinologice. Zi-i şi lavoare.

Intru fără probleme. Miroase a curat, a şampon şi pustiu. Nu chiar pustiu. Aud un mârâit lugubru şi mă răsucesc fulgerat. Din oficiul unde Toto are un mic birou, apare Ţeastă-câinele. Mă priveşte cu ochi de Homo sapiens şi-mi arată dinţii de fiară.

După ce inima începe să-mi bată din nou normal, mă interesez:

— Ce faci, baby?

Se uită fix la mine. Jur, cu lacrimi. Pe urmă, îmi arată coada, ca să-mi arate drumul. La capătul lui, altă privire fixă. A lui Ţeastă. E mort.

Dogul face pluta pe burtă, lângă pantofii lui Ţeastă. Plânge de-adevăratelea, regnul nu cunoaşte demagogia. Îi mângâi fruntea cheală, urechile. E tot ce pot face pentru el.

Dau telefon la sediu şi anunţ cozonacul. A şaptea crimă! Încep să fie mai dese decât macii şi albăstrelele dintr-un peisaj campestru.

În aşteptarea operativilor, încerc să-mi construiesc o opinie. Moartea l-a surprins stând pe canapea, într-o poziţie nonşalantă. Picior peste