picior, rezemat de braţul de pluş. Între degete i s-a stins o ţigară, iar glonţul la pocnit drept la mir. Gaura e perfect centrată între sprâncene, zici că-i pictată. Felul în care a fost surprins denotă tipul de relaţie dintre victimă şi agresor. Cel puţin, bune cunoştinţe. Ştiu că devin enervant, dar pariez că e tot mâna lui Victor Săraru. Declaraţia "clipită" a lui Toto se confirmă, nu Ţeastă a fost boss-ul cel mare.

Curiozitatea îmi dă ghes şi mă apropii de cadavru. Nici o deosebire între Ţeastă viu şi Ţeastă mort. Acesta era de fapt amănuntul esenţial care înfricoşa. Regret că nu am avut ocazia să-l cunosc, trebuie să fi fost un număr interesant. Pe negru, dar altceva decât întâlneşti în fiecare zi. Îmi strecor mâna în buzunarul lui de la piept. Câinele începe să se zbuciume şi să latre, sare la mine. Atunci observ, cam la trei metri de canapea, câteva picături de sânge. Aparţin neîndoielnic asasinului, Ţeastă nu mai avea cum să se deplaseze. Pariez că se trag de la autograful dogului, reacţie la agresarea stăpânului. Foarte important de reţinut deci, autorul crimei e însemnat. Cel mai probabil, pe picior.

Bag un text oarecare către animal — tot nu pricepe, dar contează tonul duios — şi izbutesc să scot portvizitul lui Ţeastă. Făţos obiect! Am citit în nenumărate rânduri despre portmonee din piele de crocodil, dar n-am vizionat nici unul pe viu. De atins, nici vorbă! Dă bine de tot, miroase a aeroport personal (piscina a devenit comună, e demonetizată), valeţi cu veste în dungi (Liberty) şi zâne pe care numai dacă le visezi eşti un tip băftos: graţii heraldice şi stemă brodată pe chiloţi.

În teşchereaua de country superindustrializat, fără cincinale, duminici lucrătoare şi tone de oţel pe cap de locuitor, găsesc un paşaport albastru, băştinaş din Germania. Pe tip îl cheamă Ioan Condeescu şi s-a născut la Craiova, acum cincizeci şi opt de ani. Condeeştii ăştia au avut bani mulţi odată, familie veche, boieri autentici! Se vede şi pe Ţeastă. O fi fost el hidos, dar nu-şi astupa cu Colgate resturile de mămăligă dintre dinţi, ai lui mâncau cu furculiţa de pe vremea cruciaţilor!

Răsfoiesc paginile paşaportului. Un bărbat voiajat. A practicat mult România, Italia, Elveţia. Mai găsesc bani de toate culorile, un camet de conducere internaţional şi fotografia color a unui băieţaş de vreo 2-3 ani. Hopa! Ăsta ar putea fi copilul Wandei.

Un instantaneu luat într-un parc de distracţii. Puştiul e drăgălaş, emană prosperitatea caracteristică kinderilor din Occident. Când mă-sa-i dă o banană, nu suspină că de ce nu-i poate da două. Ca semnalmente, e blond cu ochi albaştri. Nu-i mare lucru, totuşi constituie o separaţie de alţi drăgălaşi. Din persoana care-l însoţeşte, se vede o mănuşă ieşită dintr-o mânecă de blană şi un picior elegant. Ar putea aparţine Wandei... Stai, stai, stai! Fotografia e făcută la Bucureşti. Pariez! Recunosc pe fundal turnul cu ceas al castelului de la Orăşelul Copiilor. Să nu-mi spuneţi că există mii de castele, cu mii de ceasuri, în mii de oraşe ale Mapamondului! Ăsta sărăcăciosul, unde ţipă butaforia ieftină, e al nostru. Şi fetiţa modestă, surprinsă în plan secund cu un deget în nas, ne e compatrioată.

Se poate deduce oare că Erwin Alexander Patrick este ascuns undeva, prin preajma Orăşelului? Hm, cam hazardat. Prezenţa lui aici se înscrie în firesc, doar nu era să-l ducă la Tannhäuser! O verificare în zonă se impune. La noi, blonzii cu ochi albaştri nu au frecvenţa din Vest şi nici prenumele copilului nu-i comun. Ar putea constitui o pistă.

Au sosit operativii. Le atrag în mod deosebit atenţia asupra picăturilor de sânge. Câinele latră dezlănţuit, nu lasă pe nimeni să se apropie de leşul lui Ţeastă. Îi găsim lesa, izbutim să i-o şi punem, dar asta nu-l face mai cooperant. Vreau să-l iau cu mine. Nu se lasă dus cu nici un chip. Îl las în grija băieţilor.

Conduc nervos. Cu Ţeastă s-a dus încă unul care cunoştea misterul peştilor... A! Iniţiala cuvântului pe care voia să-l articuleze Toto este A. Sunt sigur.

 

***

 

La sediu, prima persoană interesantă pe care o întâlnesc e Cătălin Voicu. Tocmai iese, însoţit de gardă, din biroul colonelului Pascu.

— Interesant, îi spun lui Bădoiu, ce texte o fi având şeful cu Sinuzită?!

Dacă n-aţi vizionat încă un Babuin furios, experienţa dumneavoastră de viaţă e incompletă. Limitată. Suficient să-i vezi kilul de vodcă stând drept lumânare şi necamuflat pe birou, ca să-ţi dai seama că nu-i mai pasă de nimic. Sosirea mea îl face totuşi fericit. Are ocazia să se lanseze într-un şuvoi nestăvilit de ocări, imprecaţii, evocări biblice, genetice, socio-geo-politice şi postelectorale, filipică de zile mari! Electoralele nu mă mai surprind. Azi, dacă vorbeşti despre un cutare (Monsieur Monde, în francofonă), persoană necunoscută interlocutorului, prima întrebare după "câţi ani are?" şi "cum arată?" este "cu cine a votat?!" Opţiunea individualizează la fix, Roentgen.

— Măi Costică, îl iau cu frumosul, ca pe nebuni, nu-i păcat de ficaţii tăi? Înţeleg să ţi-i paradeşti cu vodcă, dacă tot le-ai pus gând rău, dar luptând cu împărăţiile!... O iau razna, glasul îmi creşte!... cu cele nedreptăţi, cu cele trădări, corupţie şi bizantinism, cu cele haznale...

— Şi aşa mai departe! mi-o retează. Vezi, asta mă oftică! Că-s prost. Mă apucă de revere, zici că vrea să mă omoare: în Pascu credeam, mă! înţelegi? Credeam ca în tata! Un tată normal, ca în povestioarele cu morală à la Cuore şi căcănăriile sentimentale ale lui Dickens! Nu de-alde tataia al meu, beat mort, cu ţigăncile pe sub masă!... Îmi zice deunăzi, "mă Costică, un dor am şi eu! Să mă scol o dată treaz, să-i trag un chef pe cinste..."

— Îl înţeleg, săracul. A apucat?

— Poţi să-l întrebi. Are fieful la Nae Mac-Mac. Specialitatea casei raţa şi galbena de Vâlcea, program non stop... Dar Pascu, mă? Pascu? De ce-i trebuie ăstuia să se dea în stambă, taman la urmă? Fă-mă să înţeleg!

— Du-te dracului! Dacă tot părăseşti stabilimentul, ce-ţi mai pasă? Zi-i mai bine, care-i situaţia aici!

— Bundăştagul, băga-l-aş în mă-sa şi pe ăla că ne ţine pe aragaz, tot nu s-a