manifestat. Ori a tras pe dreapta, la loc de tihnă, ambrozie şi verdeaţă, ori i se rupe de piţipoancă. Unu şi cu unu fac doi!

— Când îţi convine ţie. Să-ţi amintesc de câte ori mi-ai demonstrat că se poate şi altfel? Întâi, că apelul aşteptat din Germania la numărul Coanei Aurica a fost o simplă ipoteză de a mea...

— De oareşce bun simţ faţă de tâmpeniile pe care le emiţi în mod obişnuit.

— Galbena invidie îţi întunecă minţile. Al doilea, chiar dacă nu-i pasă de Nina, nu-i e la fel de perpendicular de propria situaţie. Tipii de calibrul şi mentalitatea lui preferă un glonţ decât să fie compromişi public.

— De ce dracu' n-o fi crescând mentalitatea asta şi la noi? Ştiu câţiva la ale căror funeralii aş asista cu plăcere... A telefonat Ene. Vecinii confirmă că apartamentul Coanei Aurica e locuit. Se aud duşul şi closetul.

Emit ca de la înălţimea unei catedre:

— Quod erat demonstrandum.

— Fii bun şi înjură în valahă. A sunat Gabriela State.

— S-a întâmplat ceva?

— Vroia să ştie dacă am progresat în problema lui nepotu-său.

Îmi expun teoria legată de fotografia găsită la Ţeastă. O priveşte lung şi mormăie:

— S-ar putea să fie ceva... Dar îţi dai seama? Iar un batalion de policemeni care să investigheze mahalaua despre un băieţel aşa şi pe dincolo!

— Cu oleacă de imaginaţie, se poate reduce din efort. Cercetările trebuie orientate în două direcţii: scuarurile din cartier, unde sunt scoşi copiii la joacă şi tabelele cu plata întreţinerii.

— De ce nu cărţile de imobil?

Îl privesc surprins de naivitatea întrebării:

— Tu doar munceşti, nu mai gândeşti? Copilul trăieşte în clandestinitate. Când îl ascunzi, nu-l declari şi te înţelegi într-un fel cu administratorul. Întreţinerea însă trebuie s-o plăteşti, altfel încep vecinii să ragă. Aşa, puţin le pasă de identitatea unui ţânc aflat în îngrijirea gazdelor.

— Mda, rămân la ideea că ai schimbat biberonul cu cinzeaca. Apropo de biberon, te-a căutat amicul tău, Mister Cinema.

— Dorinel? Ce naiba vrea?

— Întâi — citez — ca să-ţi dea bună-ziua şi ce mai faci. Al doilea, că tot n-a plătit telefonul bunică-sii, ia un taxi şi vine până aici. Vrea să vorbească cu tine. Personal.

— E nebun.

Babuinul rânjeşte:

— Spune-mi un singur ins din imediata ta apropiere normal. Mă refer la cei pe care-i simpatizezi.

— Bănuiesc că tu eşti singurul.

— Vezi să nu uiţi ce-ai spus.

Telefonul. Ofiţerul de serviciu. Babuinul îşi ridică sprâncenele interogativ. Răspund scurt:

— A şi ajuns.

Se înclină, conform celor şapte plus patru ani de acasă, două echere la rând. Cu manierele lui, ăsta face faţă şi la Curtea lui Juan Carlos. De gât, oblic, ca o geantă de poştaş îi atârnă un binoclu de câmp. Îl iau în primire:

— Ce-i, mă, cu tine? Cu ce mai plăteşti telefonul? şi duc reflex mâna la buzunar, să decontez.

Dorinel dă din cap, se opune energic:

— Nu... vă rog... lăsaţi! Penalizările nu-s cine ştie ce şi p-ormă, tata nu are timp să mă ia duminică... O să-mi dea bani. Aşa face când... Îl înţeleg şi pe el.

— Ce spui, dom'le! se minunează Bădoiu, gândindu-se probabil la ale lui, chiar îl înţelegi?

Dorinel clipeşte peste ochelari şi decretează:

— E trufanda.

— Cine, mă?!

— Nevasta lui tata, asta nouă. "Tânără şi apetisantă." Aşa spune bunica şi o să înţeleg mai târziu. Dar eu înţeleg de pe acuma. Şi pe mama o înţeleg. S-a însurat tot cu o trufanda. Seamănă cu Don Johnson pe care l-a lăsat Melanie Griffith.

Ridic mâinile spre tavan:

— M-ai omorât cu filmele! Spune de ce m-ai căutat.

Se pipăie după ureche, verificându-şi cocoloşul de gumă şi declară răspicat:

— Ştiu unde e Robert Redford.

Babuinul şi cu mine cădem pe spate.

 

 

Bădoiu îl scutură de umeri. S-ar vrea un gest de tandreţe, dar băiatul trebuie să-şi îndrepte ochelarii.

— Mă, tu ştii ce vorbeşti?

Şi eu sunt surprins. Aş fi pariat c-a sărit de mult graniţa.

— L-am văzut cu binoclul, şi zgâlţâie cutia de piele care-i atârnă de gât.

— De unde ai scula?

În ochii şi în vocea lui Dorinel se aprinde torţă orgoliul de clan, l'esprit de famille:

— A fost a lu' bunicul, bărbatul lu' bunica. Asta cu care stau. Bunicul meu a fost medic colonel în Armata Regală a Majestăţii Sale Regele Mihai I, a luptat şi la Stalingrad, dacă vreţi să ştiţi!

Majusculele vibrează în glas. Uite unul pe care nu mai trebuie să-l întrebi cu cine a votat. El şi încă vreo trei duzine — familia.

Pe scurt, după ce l-au flituit băieţii din perimetru, Dorinel n-a demobilizat. Şi-a amintit că există o terasă chiar vizavi de imobilul cu pricina şi un binoclu în şifonierul bunică-sii. Prudent, şi-a băgat în traistă un corn, doi pumni de bomboane şi o sticlă de coca şi s-a pus pe pândit.

— Chiar acolo de unde a tras Richard Gere, ne explică, se vede cel mai bine.

— Mă! exclamă sincer Babuinul, ai stofă! Să te faci poliţist.

Dorinel consideră chestiunea cu toată seriozitatea şi clatină din cap:

— Nu, că trăiesc doar din salariu. Eu mă fac om de afaceri, ca tata.

— Bravo, eşti băiat deştept, să-ţi ajute Dumnezeu!

Băieţelul se înclină:

— Mulţumesc, şi dumneavoastră la fel!

— Chestia e că trebuie să mai dai pe la şcoală.

Aspectul nu i-a scăpat:

— Ştiu, dar nu e cazul să exagerez. Anul ăsta ies cu premiul III. Nu merită să trag la materii de care nu voi avea nevoie în viaţă. Aşa spune şi tata.

— Dacă v-aţi pus de acord, e în regulă. Când l-ai văzut pe Robert Redford?

Îşi răsuceşte braţul stâng. Mai sus de curea, după obicei, şi-a notat ora cu carioca neagră. Şase fără zece, aproximativ cu trei sferturi de oră în urmă.

— Cum ai putut să-l vezi? Obloanele sunt coborâte.

Dorinel mă priveşte derutat:

— Nu sunt obloane, sunt draperii. Le-a dat un pic la o parte şi s-a uitat pe stradă.

— Dorinele, eu ştiu precis că există obloane acolo, insistă Bădoiu.

— Doar la camera de zi, intervin. De ce o fi lăsat dormitorul fără, naiba ştie.

— Dacă vă spun, Cap Bob, l-am văzut bine. Eu nu sunt miop şi...

— Ştiu, dragule, stai în banca a cincea.

— Nu asta... binoclul e foarte puternic.

— Te cred. A stat mult