al femelei? Lăsam pur şi simplu lucrurile să se întâmple, fără să mă gândesc la ele. Nu luăm nimic în considerare, în afară de plăcerea mea egoistă, ieftină. Eram ca un puştan de liceu răsfăţat. Eram mai rău decât orice curvă; o curvă îţi lua banii şi atât.

Jonglam cu vieţi şi suflete de parcă ar fi fost jucăriile mele. Cum mă puteam numi bărbat? Cum de puteam scrie poezii? Din ce eram făcut? Eram un marchiz de Sade de mâna a doua, fără mintea lui. Un criminal era mai direct şi mai cinstit decât mine. Sau un violator. Nu voiam să se joace cineva cu sufletul meu ori să-şi bată joc de el ori să facă ceva pe el. Măcar atât ştiam şi eu, oricum, nu eram de fapt bun de nimic. Puteam simţi asta în vreme ce făceam paşi încolo şi-ncoace pe covor. De nimic. Dar partea cea mai rea era că încercam să trec drept ceea ce nu eram - un om cumsecade. Eram în stare să intru în vieţile oamenilor datorită încrederii lor în mine. Îmi făceam cu uşurinţă treaba murdară. Scriam Povestea de iubire a hienei.

Am rămas în mijlocul camerei, surprins de gândurile mele. M-am trezit stând pe marginea patului, plângând. Îmi puteam simţi lacrimile cu degetul. Creierul mi se învârtea şi, totuşi, mă simţeam sănătos la cap. Nu puteam înţelege ce mi se întâmpla.

Am ridicat receptorul şi am sunat-o pe Sara la localul ei de produse vegetariene.

– Eşti ocupată? am întrebat.

– Nu. Tocmai am deschis. Nu ţi-e bine? Ai o voce cam ciudată.

– Sunt deprimat.

– Ce s-a întâmplat?

– Păi, i-am spus Debrei că am să petrec Ziua Recunoştinţei cu ea. Se bazează pe mine. Dar acum a intervenit ceva.

– Ce?

– Păi, nu ţi-am zis înainte. Tu şi cu mine încă n-am făcut sex, ştii. Sexul face lucrurile să pară altfel.

– Ce s-a întâmplat?

– Am întâlnit în Canada o dansatoare din buric.

– Zău? Şi eşti îndrăgostit?

– Nu, nu sunt îndrăgostit.

– Aşteaptă, am un client. Poţi să aştepţi la telefon?

– Bine...

Stăteam acolo, ţinând telefonul la ureche. Eram încă dezbrăcat. M-am uitat în jos la penisul meu: pervers nenorocit! Ştii câte dureri de inimă provoci cu foamea ta prostească?

Am stat acolo vreo cinci minute, cu telefonul la ureche. Era un telefon interurban. Bine că avea să. fie trecut în factura Debrei.

– M-am întors, a spus Sara, zi mai departe.

– Păi, i-am spus dansatoarei din buric, când am fost în Vancouver, să treacă să mă vadă în L.A.

– Şi?

– Păi, ţi-am zis că îi promisesem deja Debrei că o să petrec Ziua Recunoştinţei cu ea...

– Şi mie mi-ai promis, a spus Sara.

– Da?

– E adevărat că erai beat. Ai zis că, precum orice american, nu vrei să fii singur de sărbători. M-ai sărutat şi m-ai întrebat dacă am putea petrece Ziua Recunoştinţei împreună.

– Îmi pare rău, nu-mi amintesc.

– Nu-i nimic. Stai puţin, mai am un client. Am pus telefonul jos şi m-am dus să-mi tom un pahar. În vreme ce mă întorceam în dormitor, mi-am văzut în oglindă burta care atârna. Era urâtă, obscenă. De ce o tolerau femeile?

Am ţinut receptorul la ureche cu o mână, în timp ce ţineam paharul cu cealaltă. Sara s-a întors.

– E în regulă. Zi mai departe.

– OK, uite cum stau lucrurile. Dansatoarea m-a sunat ieri seară. De fapt, nu e dansatoare din buric, e chelneriţă. Mi-a zis că vine cu avionul în L.A. să petreacă Ziua Recunoştinţei cu mine. Părea atât de fericită.

– Ar fi trebuit să-i spui că aveai deja alte planuri.

– N-am făcut-o...

– N-ai avut curajul.

– Iris are un trup minunat...

– Există şi alte lucruri în viaţă în afară de trupuri minunate.

– Oricum, trebuie să-i spun Debrei că nu-mi pot petrece Ziua Recunoştinţei cu ea şi nu ştiu...

– Unde eşti acum?

– Sunt în patul Debrei.

– Ea unde e?

– E la muncă,

Nu mi-am putut înăbuşi un suspin.

– Nu eşti decât un copil plângăcios cu curul mare.

– Ştiu. Dar trebuie să-i spun. Şi asta mă înnebuneşte.

– Singur te-ai băgat în încurcătura asta, singur va trebui să ieşi.

– Am crezut că mă vei ajuta. Am crezut că mi-ai putea spune ce să fac.

– Vrei să-ţi schimb eu scutecele? Vrei s-o sun eu în locul tău?

– Nu, e în regulă. Sunt bărbat. Am s-o sun eu însumi. Am s-o sun chiar acum. Am să-i spun adevărul. Să termin dracului cu toată porcăria asta!

– Asta-i bine. Ţine-mă la curent.

– E din cauza copilăriei mele, ştii? N-am ştiut niciodată ce-i iubirea...

– Sună-mă mai târziu. Sara a închis.

Mi-am mai turnat un pahar de vin. Nu puteam înţelege ce se întâmpla cu viaţa mea. Îmi pierdusem rafinamentul, legătura cu lumescul, îmi pierdusem învelişul protector, dur. Îmi pierdusem simţul umorului datorită problemelor altora. Îmi doream să am iar toate astea. Voiam ca lucrurile să meargă uşor pentru mine. Dar, intr-un fel, ştiam că n-o să le am, cel puţin nu imediat. Eram destinat să mă simt în continuare vinovat şi expus.

Am încercat să-mi spun că sentimentul vinovăţiei nu era decât un soi de boală, Că oamenii fără acest sentiment erau aceia care făceau posibil progresul în viaţă. Oameni care erau în stare să mintă, să înşele, care cunoşteau toate trucurile. Cortez.

Nu s-a încurcat în detalii. Şi nici Vincent Lombardi{14}. Dar indiferent cât de mult mă gândeam la asta, tot prost mă simţeam. M-am hotărât să termin o dată. Eram pregătit. Confesionalul. Am să redevin catolic. Zi tot ce ai pe suflet şi apoi aşteaptă iertarea. Am terminat vinul şi am sunat-o pe Debra la birou. A răspuns Tessie.

– Bună, dragă! Hank la telefon. Cum merge treaba?

– Totul e bine, Hank. Tu ce faci?

– E-n regulă. Ascultă, nu eşti supărată pe mine, nu-i aşa?

– Nu, Hank. A fost un pic cam bădărănesc, ha-ha-ha, dar a fost distractiv. E secretul nostru.

– Mulţumesc. Ştii, nu sunt chiar...

– Ştiu.

– Ascultă, voiam să vorbesc cu Debra. E acolo?

– Nu, e în sala de judecată. Transcrie.

– Când se întoarce?

– De obicei, după proces, nu se mai întoarce la birou. În cazul în care trece pe aici, vrei să-i transmit vreun mesaj?

– Nu,