Asta a pus capac. Nici măcar nu-mi puteam repara greşelile. Constipaţia Confesiunii. Lipsa de Comunicare. Aveam Duşmani acolo Sus.

Am mai băut un pahar de vin. Fusesem gata să clarific lucrurile şi să-mi recunosc greşelile. Acum trebuia să amân. Mă simţeam din ce în ce mai rău. Depresia, sinuciderea aveau loc adesea din cauza lipsei unei diete potrivite. Dar mâncasem bine. Mi-am amintit cum pe vremuri trăiam dintr-un baton de ciocolată pe zi, trimiţând povestiri la Atlantic Monthly şi Harper's. Nu mă gândeam decât la mâncare. Dacă trupul nu mânca, mintea murea şi ea de foame.

Dar de data asta mâncasem "al naibii de bine şi băusem un vin al naibii de bun. Asta însemna că probabil ceea ce gândeam era adevărul. Toţi oamenii îşi imaginau că sunt speciali, privilegiaţi, ieşiţi din comun. Chiar şi o baborniţă urâtă care îşi udă muşcata pe verandă. Mă imaginasem deosebit pentru că, după ce trudisem prin fabrici, devenisem poet la 50 de ani. Marfă că lumea. Aşa că nu dădeam doi bani pe nimeni, la fel cum toţi şefii şi managerii ăia nu dăduseră doi bani pe mine când eram la ananghie. Era acelaşi lucru. Eram un beţiv nenorocit, răsfăţat şi putred, cu o faimă cu totul minoră. Analiza mea n-a vindecat rana. A sunat telefonul. Era Sara.

– Ai zis că o să suni. Ce s-a întâmplat?

– Nu era în birou.

– Nu era?

– E la un proces.

– Ce ai de gând să faci?

– Să aştept. Şi să-i spun.

– Bine.

– N-ar fi trebuit să te împovărez cu toate astea.

– Nici o problemă.

– Vreau să ne mai vedem.

– Când? După dansatoarea din buric?

– Păi, da.

– Mulţumesc, dar nu, mersi.

– Am să te sun.

– Bine. Am să-ţi pregătesc scutecele.

Am sorbit din vin şi am aşteptat. Ora 3, 4, 5. În cele din urmă, mi-am amintit să mă îmbrac. Stăteam cu un pahar în mână când Debra a parcat în faţa casei. Am aşteptat. A deschis uşa. Avea o pungă cu de-ale gurii. Arăta foarte bine.

– Bună, a zis. Ce mai face fosta mea macaroană fiartă?

M-am dus spre ea şi am îmbrăţişat-o. Am început să tremur şi să plâng,

– Hank, ce s-a întâmplat?

Debra a lăsat să cadă punga cu alimente pe podea. Cina noastră.

Am ţinut-o în braţe, suspinând. Lacrimile curgeau ca vinul. Nu mă puteam opri. O parte din mine chiar era sinceră. Cealaltă parte o lua la fugă.

– Hank, ce este?

– Nu pot să fiu cu tine de Ziua Recunoştinţei.

– De ce? De ce? Ce s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că sunt UN MARE RAHAT! Vinovăţia s-a răsucit în mine şi am avut un spasm. M-a durut îngrozitor.

– O dansatoare din buric vine din Canada să petreacă Ziua Recunoştinţei cu mine.

– O dansatoare din buric?

– Da.

– E frumoasă?

– Da, este. Îmi pare rău. Îmi pare rău... Debra m-a împins.

– Stai să pun alimentele astea la loc. A ridicat pungă şi s-a dus în bucătărie. Am auzit uşa frigiderului deschizându-se şi închizându-se.

– Debra, am zis. Plec.

N-am auzit nici un sunet din bucătărie. Am deschis uşa şi am ieşit. Volksul a pornit. Am dat drumul la radio, am aprins farurile şi m-am întors în L.A.

94.

Miercuri seara m-a găsit la aeroport, aşteptând-o pe Iris. Mă învârteam pe acolo şi mă uitam după femei. Nici una dintre ele - cu o excepţie sau două - nu arăta la fel de bine ca Iris. Ceva nu era în regulă cu mine: chiar eram obsedat de sex. Fiecare femeie pe care o vedeam mi-o imaginam în pat cu mine. Era un mod interesant de a petrece timpul de aşteptare în aeroport. Femei: îmi plăceau culorile hainelor lor; felul în care mergeau; cruzimea de pe unele chipuri; din când în când frumuseţea aproape pură a unui alt chip, total şi încântător feminină. Erau mai cu moţ decât noi: plănuiau mult mai bine şi erau organizate mai bine. În vreme ce bărbaţii se uitau la fotbal sau beau bere sau jucau popice, ele, femeile, se gândeau la noi, concentrându-se, studiind, decizând dacă să ne accepte, să ne dea papucii, să ne schimbe, să ne ucidă sau, pur şi simplu, să ne părăsească. În cele din urmă, nici nu prea conta. Indiferent ce făceau, noi sfârşeam singuri şi nebuni.

Cumpărasem pentru mine şi Iris un curcan de vreo 18 livre. Îl lăsasem pe chiuvetă să se decongeleze. Ziua Recunoştinţei. Dovedea că supravieţuise încă un an, cu războaiele, inflaţia, şomajul, smogul şi preşedinţii lui. Era o măreaţă şi nevrotică reuniune a clanurilor: beţivi gălăgioşi, bunici, surori, mătuşi, copii urlători, potenţiali candidaţi la sinucidere. Să nu uităm de indigestie. Nici eu nu eram diferit de ei: pe chiuvetă mea stătea pasărea aia de 18 livre, moartă, jumulită, eviscerată. Iris avea s-o gătească pentru mine.

Primisem o scrisoare în acea după-amiază. Am scos-o din buzunar şi am recitit-o. Fusese trimisă din Berkley.

Dragă domnule Chinaski:

Nu mă cunoşti, dar sunt o curvă mişto. M-am ţinut cu marinari şi cu un şofer de camion, dar ei nu mă satisfac. Vreau să zic, ne futem şi dup-aia nu se mai întâmplă nimic. N-au nici o substanţă, nenorociţii. Am 22 de ani şi am o fiică de 5 ani, Aster. Trăiesc cu un tip, dar nu facem sex, pur şi simplu locuim împreună. Îl cheamă Rex. Mi-ar plăcea să vin să te văd. Aş lăsa-o pe Aster la maică-mea. Alături ai o poză de-a mea. Scrie-mi, dacă ai chef. Ţi-am citit câteva cărţi. Sunt greu de găsit în librării. Îmi place scrisul tău, pentru că e atât de uşor de înţeles. Şi de amuzant.

A ta, Tanya

Şi apoi avionul lui Iris a aterizat. M-am aşezat la fereastră şi am privit-o cum coboară. Tot bine arăta. Bătuse atâta drum din Canada ca să mă vadă pe mine. Avea o singură valiză. I-am făcut cu mâna în vreme ce stătea la coadă cu ceilalţi, la intrare. A trebuit să treacă prin vamă, apoi s-a lipit de mine. Ne-am sărutat şi mi s-a sculat pe jumătate. Era îmbrăcată cu o rochie albastră, mulată, avea tocuri înalte şi purta o pălărioară pe vârful capului. Rar vedeai o femeie în rochie. Femeile din