— Charlie Yale şi oamenii săi au ieşit în fugă din casă. Dau semne de mare agitaţie. Acum se urcă într-o limuzină. Un Imperial. Pornesc ca din puşcă spre vest. Gata.

— Ia-te după ei, Harris, porunci Abe. Şi raportează tot ce se întîmplă. Gata. îşi frecă îneîntat mîinile. Pun rămăşag că Yale aleargă pe urmele lui Sheldon. Straşnică vînătoare !

Mircea zîmbi.

— Acum e cam greu să ştii cine e vînatul şi cine e vînătorul. Îşi izbi genunchii cu palmele.

— În noaptea asta se vor lămuri toate.

*

* *

Imperial-ul se îndrepta cu mare viteză spre Riverside Drive.

Charlie Yale era furios. Muşchii fălcilor îi jucau aproape spasmodic. Îşi încleşta pumnii şi îi descleşta, rostind cu înverşunare printre dinţi :

— Ne-a jucat Williams. Ticălosul ! Ne scapă iarăşi printre degete... Şi

Sheldon a fost o canalie. L-a ascuns în casa lui. îşi merită soarta. Cine joacă pe două tablouri pierde întotdeauna. Iar Sheldon a jucat pe trei tablouri. Pariez că a intrat în contact şi cu Genovese. Cheamă-l pe Pedro, Tom !

Tom vorbi în aparatul de emisie.

— Hello, Pedro ! Hello, Pedro ! În Oldsmobil-ul roşu se află Williams. Ai înţeles ? Ralph Williams. Lichidează-! ! Dar fără martori. Te ajungem din urmă. Păstrează tot timpul legătura eu noi. Pe Williams să nu-î pierzi din ochi. E o chestie de viaţă şi de moarte. Gata !

*

* *

Ralph Williams conducea cu mare viteză pe Henry Hudson Parkway. Din cînd în cînd arunca o privire asupra retrovizorului, încercînd să ghicească dacă printre maşinile care înaintau spre nord, odată cu el se afla şi vreuna eu oameni ai lui Charlie Yale sau ai lui Vincenzo Genovese. Acum era sigur că Sheldon î1 vînduse. N-ar fi putut însă preciza în favoarea cui. Ştia că la ora asta pielea lui nu mai valora scump. Avea senzaţia că deasupra capului său plutea aripa morţii. Era oare un presentiment ? Se spune că animalele simt apropierea morţii. Poate că şi el era o fiinţă primară, înzestrată cu instincte ce lucrau cu o acuitate extraordinară. Se uită iarăşi în retrovizor, în urma lui gonea un Cadillac Fleetwood, argintiu, îi desluşea culoarea la lumina puternică a lămpilor cu neon. Pe culoarul din dreapta al autostradei, înainta paralel cu Oldsmobil-vl său un Pontiac Star Chief. În maşină se aflau trei bărbaţi. Le distingea siluetele. Pe culoarul din stînga se apropia din urmă un Mercedes 300 SE. Cunoştea bine tipul acesta, fiindcă avusese şi el unul asemănător, îl folosise aproape un an de zile. Într-o seară tamponase un Rambler american, pe care-l dăduse peste cap. Fugise de la locul accidentului reuşind să i se piardă urma. Abia a doua zi citise în jurnale că la bordul Rambler-ului se aflau trei femei şi un copil, care pieriseră cu toţii. Reparase atunci Mercedes-ul şi îl vînduse fără mare pierdere. Portretul din jurnal al copilului i se întipărise în minte. Ciudat. Williams avea pe conştiinţă mulţi oameni, în cursul carierei lui lichidase doi poliţişti şi trei camarazi din organizaţie, printre care şi pe Reggie Lascalzo. Îi uitase pe toţi, ca şi cînd imaginile lor desenate cu creta pe o mare tablă neagră ar fi fost şterse cu buretele. Portretul copilului, însă, îl obseda. Îl urmăreau şi noaptea, în vis, ochii lui rîzători, părul blond cu cîrlionţi, gropiţele din obraz... Şi acum avea impresia că îi zăreşte chipul, dincolo de parbrizul Oldsmobil-ului. Îşi trecu rapid mîna peste frunte, încercînd să izgonească această viziune. Se uită iarăşi în jur. Mercedes-ul îl depăşise. Pe culoarul din stînga mergea acum un Buick verde. Dincolo de Buick se scurgeau în sens invers şirurile de automobile care coborau dinspre nord spre Down Town. Iar dincolo de ele se desfăşurau apele întunecate ale lui Hudson River, în care se oglindea broderia luminoasă a docurilor şi clădirilor din New Jersey,

Deodată simţi că îi îngheaţă sîngele în vine. Lumina farurilor unei maşini care venea din sens invers căzuse din plin asupra omului de la volanul Buick-ului. Şi Williams identifică profitul lui Pedro Alamos. Îl cunoştea pe Alamos, căci îl văzuse adeseori în preajma lui Charlie Yale. Chipul individului care conducea Buick-ul nu se mai vedea limpede. Pe Williams îl trecură sudori reci.

Dacă în maşina din stînga lui se afla Pedro Alamos, însemna că era pierdut. Oamenii lui Yale îi dăduseră de urmă. El era ultimul supravieţuitor care participase la uciderea lui Lascalzo şi la furtul celor şaizeci de mijloace. Voiau să-l lichideze, pentru a închide astfel gura ultimului martor care ar fi putut să-i dea în cap.

Îi reveni brusc în minte modul în care îl răpiseră pe Lascalzo. Era o perfectă similitudine de situaţii. Doar locul era diferit. Lascalzo circula pe

Boston Post Rbad şi se îndrepta spre Norwalk. Simţise probabil că este ur- mărit şi, într-o ultimă încercare de se salva, plănuise să se refugieze undeva, afară din New York. Poate că voia să se ascundă pînă la înapoierea lui Genovese.

Williams împreună cu cei trei complici ai săi, folosindu-se de o maşină mult mai puternică decît a lui Lascalzo îl depăşiseră, reuşind să-i taie drumul şi să-l oblige astfel să oprească. Sub ameninţarea pistoalelor, îl siliseră să treacă în maşina lor. Restul fusese cît se poate de simplu. Îl însoţiseră la Bancă şi ţintuindu-l cu pistoalele — ascunse abil sub pulpanele hainelor — îl puseseră să scoată cele şaizeci de milioane din seiful lui Genovese. Apoi îl însoţiseră pînă la locuinţa lui, unde se afla depozitată o importantă cantitate de heroină în stare pură. Cînd socotiseră că nu mai aveau nimic de scos de la Lascalzo, îi aplicaseră o lovitură în cap, ameninţîndu-l. După aceea îl încuiaseră în frigider. Totul fusese condus din culise de Charlie Yale. Lovitura încununată de succes nu părea să fi lăsat vreo urmă. După împărţirea prăzii, asasinii lui Lascalzo se culcaseră pe lauri. Fiecare se alesese cu cîte un milion de dolari. Restul banilor fuseseră ridicaţi de Charlie Yale, care pusese la cale lovitura şi care își luase angajamentul să le asigure protecţia.