Nişka ne privi pe amândoi, înflăcărată, privi marea, îşi scutură buclele şi încheie:

  — El are să ajungă…!

  Am privit luceafărul ca să nu-mi surprindă ochii. Am tăcut toţi, streini unul după altul. Poate, Nişka înţelese durerea care o aştepta în ceasul când prezicerea ei exaltată va trebui să se împlinească…

  Dimineaţa, aşteptând ceasul plecării, am scris în Jurnal: „Nişka se contrazice iremediabil. Mi-a prezis un fapt care o va stingheri, cu entuziasm. Poate nu e încă lămurită: dar fericirea noastră e irealizabilă; cineva trebuie să piară; amândoi, împliniţi lăuntric, nu se poate. Cum să-i spun că visează visuri inutile şi primejdioase? Pentru că eu mă simt tot mai puternic, deşi tot mai ispitit. Eu nu voi fi înfrânt, niciodată. Scriu aceasta în dimineaţa de 2 septembrie, într-o odăiţă cu ferestre deschise către mare, lăsând în urma mea o vacanţă cu ispite, fără să mă întristez.”

  XV. TAINE.

  Săptămâni sfârşite în lecturi pentru examene, singur. Nu voiam să întâlnesc pe nimeni şi nu lăsam pe nimeni să mă vadă. Munceam în mansardă, înfrigurat nu de ceea ce îmi vor cere profesorii să ştiu, ci de câmpurile de întuneric pe care le descopeream înaintea şi în jurul meu. După fiecare pagină înţeleasă, mă surprindeam dorind alte pagini, alte cărţi, alte urcuşuri. Cu cât înţelegeam mai mult, cu atât mă cuprindea disperarea. Tăceam şi munceam. „Toţi cad biruiţi de lărgimea ştiinţei; toţi se plâng de neputinţa minţii în faţa adevărului risipit printre mii de cărţi şi de ţinuturi; toţi sfârşesc tânguindu-şi falimentul enciclopedismului. Mi-am făgăduit să ajung un erou în etică; de ce să nu ajung şi un erou în ştiinţă? De ce să nu creez din mine o capodoperă? De ce să nu fac din viaţa mea spirituală oglinda veacului meu? Nu trebuie să mă înspăimânt de eşuările înaintaşilor; ei au lucrat pătimaş, dezorganizat, precipitat. O viaţă spirituală eroică, nu cu exaltări retorice, nu cu lecturi îndobitocitoare, ci cu calm, cu metodă, şi cu disciplină. Am fost prea mult înrâurit de falimentul universalismului la Papini. Trebuie să mă scutur de neîncredere. O dată ce voi realiza asceza etică, de ce să nu realizez şi asceza erudiţiei universale? Fireşte, nu se poate stăpâni tot; dar se pot culege şi însuşi toate esenţele geniului omenesc. îmi vor trebui cinci, zece sau cincizeci de ani. Atunci îmi voi spune: m-am creat din nou, prin muncă aspră, necunoscut de nimeni; mi-am depăşit speţa, pentru că în sufletul şi creierul meu s-au adunat toate roadele muncii omeneşti; din seminţele lor pot răsări păduri, lanuri, grădini…”

  Lucram tot mai îndârjit. Nu primeam pe nimeni, nu doream pe nimeni. Mă deşteptam în zori şi, pe lungi fâşii de hârtie, însemnam tot ce trebuia să cunosc; fâşiile ajungeau din zi în zi mai numeroase. Nu disperam. „Orice criză trebuie soluţionată prin muncă. Nu rezistă nici un obstacol muncii încruntate, nesfârşite, calme. Cei care au căzut, au fost slabi. Eu trebuie să ajung la ţintă. Fără urale, fără glorie, fără daruri, voi birui. Nebunia şi moartea sunt gânduri care înspăimântă pe cei mediocri. Pe mine, nu!” îmi descoperisem lacune: matematicile, greaca, ebraica, slava, sanscrita. Mi-am întocmit un program şi, neştiut de nimeni, ascuns în oraşul cu fabrici, mi-l împlineam zi de zi. Am învăţat geometria, dementele lui Euclid din versiunea italiană a lui Enriques. Mă înfiorau desfătări descifrând gândirea proaspătă de-a dreptul din izvor. Mi-am Muşcat buzele, pentru că nu înţelegeam tratatul lui Theon din Smirna asupra Numerelor în doctrina lui Platon. Am studiat două zile şi nopţi Timeus; m-am întors la Theon după ce acoperisem cu însei câteva coli, în marginea manualului de istoria ştiinţelor antice, pe mi-l dăruise Mieii. Ca să înţeleg şi mai bine, am citit pe Plutarc posiace, VIII, 2 şi Creaţia sufletului după Timeus) şi am adânc dintâi parte din voluminosul Le scienze esatte nell 'antica Grecia Gino Loria. Seara trebuia să-mi întrerup munca geometrică şi să mă apuc de ebraică. Aveam o gramatică şi un dicţionar. Ochii îmi deasupra literelor groase, prăfuite cu puncte. Munca mi-era greaj pe că o împlineam singur, fără să cer ajutor. „Singurul mijloc de a nu fi învinuit că plagiez pe Giovanni Papini e să-i întrec, biruind ştiinţa universală. Toţi domnii care spun că ştiinţa e imensă greşesc; e imensă. pentru că o studiază câteva ceasuri pe zi, în pripă, sau pentru că o adâncesc comod. Ştiinţa, înainte de a fi adâncă, trebuie să fie largă…” îmi spuneam aceasta şi munceam. îmi poruncisem atâtea reguli, de la care nu mă abăteam: să nu studiez decât esenţele, izvoarele: să nu mărturisesc nimănui descoperirile mele; să nu public decât gânduri străine experienţelor mele. până la maturizarea definitivă.

  Au trecut examenele. Prietenii ajunseseră obraznici: nu voiau să mă lase singur. După cea dintâi vizită a Nişkăi. ochii îmi fugeau pe textul ebraic, uitând înţelesul semnelor; confundam pe maqquei'cu pase/: confundam accentul Segolta cu Telisa qetanna. Verbele atât de lesnicioase mi se păreau inutil de memorizat, mai ales formele Hifil şi Himaei După un ceas de tulburare, simţii un gol sub tâmple şi apoi senzaţia că sunt un străin. Am uitat tot ce s-a, petrecut în seara aceea. Dimineaţa m-am deşteptat senin. „N-a fost oboseală. Eu nu pot fi obosit. Lapsusul m-a lovit dinprincina efortului, a miopiei şi a literelor”. Am schimbat orele de ebraică pentru dimineaţă. Până atunci, dimineaţa studiam uri ceas sanscrita din manualul lui Fumi. Mi-au trebuii câteva zile până ce am deprins cele opt soiuri de consonante. Descifram entuziasmat din Mahabharata: „Asidraya Naio nama Virasen asuto bali upapannn gu-nairistai…” („Fu un puternic rege, cu numele Naio, fiu al lui Virasen…”)

  După zece zile, m-am convins că nu pot învăţa două limbi în acelaşi timp, singur. Trebuia să aleg. Nu aveam curajui să mă de niciuna. M-am despărţit atunci de amândouă şi am început pe cartea lui De Martmo. Am petrecut o după-amiază întreagă p] du-mă prin odaie, învăţând alfabetul: elif, bey, pey, tey, sey, gi hey… Pe fâşii de hârtie