mă exersam scriindu-k sub forma izolată iniţială, medială şi finală. Ochii mă usturau ca să descifrez pe zad iniţia» de zad medial. Am rămas un ceas la studiul lui Ghiaf, compus din două semne complicate şi dureros de memorizat. Noaptea, istovit, am răsfoi* tun, manualul şi am descoperit că mai trebuia să învăţ vocalele şi difton-gurile. M-au disperat cele patru izafet. Am închis cartea şi am scris în Jurnal: „Mă las deocamdată de limbile orientale, mulţumindu-mă cu texte traduse. Nu e o înfrângere, ci o experienţă. Sunt alte esenţe pe care trebuie să le asimilez mai înainte. Reîncep limba greacă.”

  Dimineaţa m-am deşteptat cu mădularele fărâmate. Priveam toamna prin ferestruică. „Dacă nu mă scol acum, când îmi poruncesc, pierd toată încrederea adunată în patru săptămâni de muncă şi singurătate.” Am tresărit, m-am coborât din pat buimăcit, m-am spălat şi m-am aşezat la masă. Nu eram mulţumit de fapta voinţei mele. „De ce sunt obosit?” Mu mă mai simţeam obosit. Apucam o carte de Simmel neîncepută. „De ce citesc Simmel şi nu reîncep greaca?” Am deschis gramatica greacă şi caietul de cuvinte. învăţam; şi nu eram mulţumit. „De ce am dormit opt ceasuri, în loc de patru? De ce am lăsat ebraica? De ce nu m-am lovit peste buze când m-am surprins privind toamna? De ce las să mă stăpânească gândul că voi fi şi eu înfrânt ca Papini? De ce îmi îngădui voluptatea mângâierilor unei înfrângeri? Şi de ce îmi pierd timpul gândind toate acestea, acum…?”

  Degetele răşchirate în păr au smuls. Am reînceput să plâng de furie. Mă revedeam în adolescenţă, chinuit de aceeaşi luptă cu toamna, cu nostalgia, cu slăbiciunile. N-am făcut un pas mai înainte, dacă sunt melancolic. îmi strigam: „Ajunge! Ajunge! Am să înnebunesc!” Şi iar gândul: „Acesta-i un motiv să dorm opt ceasuri şi să nu învăţ ebraica.” Plângeam. „Plânsul e stupid şi enervant. Nu mă duce la o soluţie”. îmi opream lacrimile, îmi răcoream ochii. „N-am făcut nici o faptă eroică, dacă nu mai plâng”. îmi odihneam privirile în toamnă. Mă linişteam. Eram trist, trist, disperat. „Totul trece, totul trece…” înţelegeam că mai trebuie să lămuresc un amănunt indispensabil operei mele, realizării vieţii eroice; cât să cer de la voinţă. Mi-aminteam discuţiile de la schit. Dacă Dumnezeu nu vrea să pogoare asupră-mi har? Gândul mă îndârjea. „Am să ajung şi fără Dumnezeu!” Lucram zi după zi, noapte după noapte.

  Într-o seară am simţit cum mă stăpâneşte oboseala. Trupul întreg îmi era greu şi-l simţeam străin, şi încheieturile mă dureau. Eram palid, cu ochii în cearcăne, cu pleoapele iritate. Fruntea mi se părea stranie. Mâinile le priveam pe masă, şi nu le recunoşteam. M-a cuprins spaima.!-Dacă am să înnebunesc?” Am rânjit: „Acesta-i gând de ispită ca să mă cobor din mansardă şi să dorm opt ceasuri”. Simţeam tot mai îndrăz-neaţă tulburarea asupra creierului şi sufletului. M-am surprins tremurând. Apoi, dintr-o dată, pierdui conştiinţa rostului meu într-o mansardă Cu cărţi. „Cine sunt eu?” zâmbii. „începe surmenajul” mi-am răspuns. ' Surmenajul nu există pentru mine”. Cine a glăsuit astfel? Nu-mi recunoşteam vorba, nu lămuream înţelesul cuvântului pentru. „Acum trebuie să mă culc… totul trece”. Gândul mă insinua. „A dormi înainte de ceasul statornicit e înfrângere. Oboseala şi senzaţia de pierdere a conştiinţei sunt ispite.” Urmam dialogul celor din mine înspăimântat. 1

  Sunt obosit pentru că accept gândul oboselii. Trebuie să strig: „Nu există oboseală! Strigă!”

  Mă clătinam, cu braţele pe masă.

  — Nu există oboseală…!

  „E stupid; cine a strigat?” „Eu!” „Cine sunt…?” „Dacă am înnebunit…?” „De ce mă întreb…?” „Mă culc…” „Nu am voinţă!… Ba am…!”

  Vârtejuri de frig îmi pătrundeau prin urechi, îmi năvăleau pe creier. Durerea nu o simţii decât o clipă; apoi, senzaţia de sfârşeală definitivă. Mă surprindeam întrebându-mă: ce înseamnă scaun…?

  „Roagă-te lui Dumnezeu…” „Nu există Dumnezeu…” „Dacă eu sunt dracul?” „Hei! hei!… am să-nnebunesc…!” „Am să mă culc…!” „Dacă mă culc, înseamnă că sunt bolnav…” „Poate am înnebunit…?” „Doamne! Doamne…!” „Linişte! Linişte pe nervi…!” îmi porunceam, dar voinţa nu-şi mai găsea vehicul în carne. Eram tulburat. Mă gândeam la moarte, la nebunie. „Dacă nu mă mai limpezesc niciodată? Dacă am să rămân toată viaţa aşa?” îmi smulsei părul de ciudă. Am început să mă rog, în genunchi, cu palmele împreunate: „Doamne! Doamne! Doamne!”

  Nu puteam să gândesc, nici să simt cuvântul Doamne! II spuneam numai, gol de conţinut. Un gând mă biciuie: „Nu pot să mă rog pentru că sunt diavolul…!” îmi venea st râd: „Dracul! Dracul!”

  Inconştient, am deschis Jurnalul: „Poate am să-nnebunesc astăzi, acum. Sunt o bestie, sunt o bestie… Dumnezeu există…?”

  Am adormit greu, după ce m-am înăbuşit cu o pernă. în zori m-am deşteptat. Totul pierise. Am recitit rândurile din Jurnal. Am adăugat: „0 simplă criză. Altă dată, mai multă disciplină. Astăzi voi dormi mai rrnJţ! dar jos nu mă cobor. Dumnezeu există sau poate nu există. Eu exist!”'

  XVI. REDACŢIA.

  Profesorul de logică era de acum şi ziarist. L-am întâlnit în redacţia cu fum de ţigară, cu canapele rupte, cu pereţii înveşmântaţi în afişe colorate. Mi-a frunzărit manuscrisele cu ochi binevoitori.

  — Se publică… Vino mâine pe aici, să vorbeşti cu Trăsnea. „Trăsnea” era pamfletar şi om temut. Cândva scrisese cuvinte bune asupră-mi. Aceasta mă încuraja. Am aşteptat să treacă ziua, cu nerăbdare. Am urcat iar treptele redacţiei. Pe biroul secretarului, un bărbat ţigănos, mobil, cu păr şi atitudini disperate, vorbea. Am rămas, ruşinat, lângă uşă. L-am recunoscut pe „Trăsnea” după limbaj. Povestea o ceartă cu un birjar. Birjarul fu de la început înjurat; apoi, de câte ori mai pomenea de el, îl însoţea cu o înjurătură nouă. Spunea de cal; calul fu prilej de insinuări pornografice. Vorbi de trăsură, de stradă şi de ploaie. Le-a înjurat pe toate, altfel. Birjarul n-a vrut să-i ducă. A repetat în redacţie tot ce a mărturisit birjarului. Auzind că birjarul îl înjură, s-a întors şi l-a înjurat. Fireşte, acesta a răspuns. De aici, priltj de ceartă. A sfârşit prin a-l duce acasă, ud până