A dat cu ochii de mine. Profesorul m-a prezentat.

  — Dumneata eşti?… Te-am angajat în redacţie… N-ai să scrii decât ce ţi-o plăcea… Nici politică, nici reportagii…

  Eram stânjenit şi nu ştiam cum să-i mulţumesc.

  — îţi dau un sfat: nu lăuda niciodată. înjură! Pe mine nu mă salută respectuos decât autorii dramatici pe care îi spurc în cronică…

  A început o nouă anecdotă. Şi-a amintit că n-a scris articolul de fond. A întrerupt anecdota, ca să afle subiect.

  — Ceva să las sânge…

  Rânjea, cu buze umede, cu dinţi albi. Uşierul i-a adus o scrisoare şi vestea că o doamnă”doreşte să-l vadă.

  — E frumoasă?

  — Nu, bătrână…

  — De ce mă întrebi? Nu ştii că nu sunt aici pentru nimeni până ce îmi scriu articolul?

  Povestea din anecdotă şi citea din scrisoare. Nu ştiu dacă a sfârşit scrisoarea, anecdota n-a sfârşit-o. Găsindu-şi subiect, a plecat furtunos >n odaia vecină. Eu am rămas să cunosc pe ceilalţi: secretarul de zi, nalt, brun, cufundat în citirea corespondenţelor din provincie. Nu să-'Ută, nu răspunde la întrebări, nu ridică ochii din manuscrise. Păstrează întotdeauna dreapta pe tocul pătat cu cerneală albastră. Şterge, adaugă, lipeşte fiţuici pe margini, sună servitorul, trimite la tipografie vraf de manuscrise, cere corecturi, trimite după articolul directorului, ceartă pe reporteri, cere aspru articolele redactorilor, cere pahare cu apă, face linişte şi întreabă pe casier dacă îi dă avans din chenzină.

  Stăteam într-un colţ de canapea, stânjenit de activitatea febrilă a redacţiei. Alături, dactilografele la administraţie. Aici, telefoane, uşi trântite, sonerii, bărbaţi mulţi, necunoscuţi timizi. Am întrebat pe profesor dacă intrarea mea în redacţie nu mi-ar putea fi primejdioasă.

  — Gazetăria e fatală celor de vârsta dumitale… Dar aici n-ai să faci gazetărie… Ci numai o experienţă publicistică; ai să te înveţi să scrii scurt, limpede şi la poruncă. Aceasta foloseşte… Dacă am să văd că-ţi perverteşte maturizarea şi te împiedică de la studii, am să am grija să te dau eu afară…

  Ajuns acasă, am scris până seara pagini pentru ziar. îmi făgăduiam să public articole tot mai străine de cele ce se publică, de obicei, în ziare. Dar am să mă feresc să dezvălui adevărurile mele interne. „Sunt adevăruri pentru ziar şi adevăruri pentru carte”, îmi spuneam.

  Îmi aduceam articolele de două ori pe săptămână, seara. Atunci se adunau în redacţie toţi. Profesorul de logică asculta pe „Trăsnea” şi fuma, râzând înecat, chinuit. Veneau amândoi directorii; unul cu ţigaret de chihlimbar şi cu un vraf de ziare germane; celălalt, cu monoclu, cu vestă albă şi cu gesturi distante. Unul spunea „servus” şi-şi freca nervos unghiile, cu pleoape micşorate. Celălalt păşea demn, întindea mâna la oricine şi zâmbea suspect.

  Mă îndrăgise un reporter scurt, gras şi roşcovan, care-mi spunea: „Piciule” şi mă bătea pe umeri. Reporterul ştia tot ce se petrece în oraş şi cunoştea întreaga ţară. Despre oricine s-ar fi vorbit, el putea să servească amănunte. Ştia toate planurile, toate gândurile, toate întâlnirile guvernamentalilor. Citise toate scrisorile particulare schimbate între şefii sau reprezentanţii opoziţiei. Cunoştea toate intrigile marilor budoare, toţi amanţii actriţelor de la Teatrul Naţional, toate amantele directorilor celorlalte teatre; toate poliţele, toţi prefecţii, toţi preoţii, toate cafenelele literare. Am pomenit, într-o dimineaţă, un nume cu desăvârşire necunoscut, de coleg autor al unui pamflet manuscris. Reporterul cunoştea pamfletul. El ştia şi dacă premiera săptămânii va avea succes sau nu. Ştia toate trenurile întârziate, precis ca un funcţionar de gară. îl admiram, sincer, larg, fără invidie. Mă gândeam ce interesant ar fi de studiat memoria lui, vizuală şi auditivă, şi procesul de asociaţieMai deosebisem, în mulţimea redacţiei, pe un tânăr elegant şi ispto' tor, care inaugurase o serie de „anchete politice” de succes. Venea aproape de prânz.

  — Manuscris?… se interesa secretarul.

  — Câte rânduri?

  — Douăzeci şi şase de cuvinte, douăzeci corp obişnuit, un clişeu, două subtitluri, un titlu pe două rânduri…

  — Ce-a scris patronul?

  — Revista”, despre împrumutul extern…

  — Trăsnea”?

  — Frustrarea fiscului.

  Reporterul se aşeza la masă glumind, aprinzându-şi ţigări. A doua zi, îi citeam „ancheta”; afirma, trăgea concluzii, insinua îndoieli, lansa sfidări, proclama căderea guvernului în mai puţin de o lună. îi admiram siguranţa şi nu mă dumiream cine îl informează atât de prompt şi precis.

  — Ai noştri, şefule! Avem, şi la Palat, şi la Patriarhie, şi la Cameră, şi la prim-ministru, şi la Capsa, şi la Interne, şi la Vamă, şi la Siguranţă…

  Reporterul roşcovan şi plin alunecă adesea în controversă cu autorul „anchetelor politice”:

  — Mon cher, o ştiu de la ministru…

  — Exclus!… N-ai văzut cu cine am venit în maşină?

  — Te-a indus în eroare…

  — Pardon! Persoana care mi-a spus…

  De obicei, intervine reporterul Parlamentului, un licenţiat în drept, slab, ipocrit, caustic sub plecăciunea umilă.

  — Omul matale, coane…

  Licenţiatul a încercat, pe vremuri, critica literară. A avut succes, dar nu a avut bani. A intrat în gazetărie. De trei ani nu mai citeşte aproape nimic. Ascultă dezbateri parlamentare şi le rezumă zilnic în treizeci de pagini. Ii tremură mâinile de câte ori are şedinţă de noapte. Se culcă, atunci, la tiei. Fumează mult şi tuşeşte. E veşnic bolnav de ficat. Vorbeşte rar, veninos, şi laudă cu amar pe autorii contemporani. Poate, e aproape neurastenizat. Şi nu mai are curajul să se lase de gazetărie.

  — O gazetă e mult mai primejdioasă decât s-ar bănui. îţi apucă întâi un deget, apoi mâna, apoi trunchiul, apoi capul. Dintr-o polemică literară, ajungi într-o polemică de doctrină politică. Apoi, ataci Parlamentul. Din acea zi eşti robul gazetăriei.

  — Eu am patruzeci de ani, vorbi un reporter care fusese pe vremuri director de gazetă, şi m-am trezit că n-am făcut nimic. A trecut an după an, am scris zi după zi, şi ce-am ajuns?… M-am fărâmiţat, m-am risipit… Am amânat doctoratul în Drept, am amânat licenţa în Istorie… Acum, nu mai pot