— Nu insulta gazetăria, că e sfântă, începu Trăsnea. Gazetarul se naşte în fiecare dimineaţă, e inepuizabil şi inedit, trăieşte în mediaş res; e inima şi creierul ţării… Toţi oamenii mari ai noştri au fost gazetari!… Gazetarul e un erou.

  — Cu condiţia să scrie pentru douăzeci şi patru de ceasuri, iar nu I pentru un an sau o lună, vorbi profesorul de logică. Gazetarul trebuie să se mântuie de stupida noţiune a eternităţii prin scris. Articolele să fie efemere; gazetarul perfect e reporterul anonim.

  — Aşa e, aşa e! încuviinţară călduros cei doi reporteri politici, în-muind tocurile în călimări.

  — V-aţi apucat de taifas, interveni secretarul… Manuscris…?

  Iar au răsunat sonerii, s-au aprins ţigări, s-au adus pahare cu apă, s-au împărţit pe la mese blocuri albe.

  — O conferinţă diseară, anunţă secretarul.

  — Piciul”, porunci reporterul gras, corectând ultima frază scrisă.

  — Vine ambasadorul Elveţiei… -Ora?

  — Neanunţată.

  — Ora cinci şi un sfert, preciza autorul „anchetelor”, fără să-şi ridice ochii din pagină.

  — Cine se duce?

  — Eu am Cameră…,

  — Eu am adunarea de la „Casa Şcoalelor” şi senatul universitar…

  — Eu am cercul de studii…

  — Vă aduc eu reportajul; mă întorc în maşină cu prefectul, vorbi cel roşcovan.

  Mă duceam să-mi fac corecturile într-o sală de la al patrulea etaj al tipografiei. Miros de cerneală, de plumb, de spirt, de pâine şi de putregai. Turnătoarele de litere şuierau sub claviatura culegătorilor. în sala vastă alergau copii cu manuscrise, cu şpalturi, tuciurii. Aşteptam corecturile umede la masa cu scaune pătate de cenuşă. Aroma cemelei proaspete, lucioase mă desfăta. Plecam înfierbântat, exaltat, cu geanta sub braţ, cu gânduri multe, cu sângele răscolit.

  Nu înţelegeam cum o redacţie şi o tipografie pot obosi. Eu mă descopeream tot mai însufleţit şi mai harnic. Şi curajul îmi creştea, şi munceam de nimeni bănuit, în mansardă.

  Radu păşea în toamnă tot îndrăgostit de Viorica. Ea nu bănuia nimic şi-i ierta toate declaraţiile, socotindu-le glume. Radu nu putea fi crezut.

  Îi întâlneam în apropierea serii, pe bulevard. Viorica ieşea de la facultate, Radu o aştepta, fumând. Nu înţelegeam ce îi putea spune, în fiecare seară, el, care nu absolvise clasa a şaptea. Viorica se arăta fericită că mă întâlneşte şi roşea. Răspundea sfios şi evaziv când o întrebaJi de lecturi, de cursuri, de idile. Eram stăpânit de impresia că Viorica e veşnic îndrăgostită. Şi mă înduioşa, pentru că o ghiceam resemnată să nu mărturisească niciodată. Nu ştiu dacă era hotărâre sau timiditate. Viorica îşi păstra taina cu o încordare pe care i-o admiram. Nici Bibi, nici Nişka nu ştiau nimic. Şi toţi ştiam că e îndrăgostită.

  Pe Nonora o vedeam rar, în treacăt. Fiecare încerca să pară cel biruitor. Eu afectam indiferenţă şi zâmbet enigmatic. Ea râdea mult şi-mi povestea succesele de la balurile de vară, cererile în căsnicie de la Mehadia, cearta în menajul unui ofiţer superior din pricina ei. îmi vorbea prieteneşte, cu nuanţă de blândeţe superioară. Eu îmi aminteam de după-amie^ile primăverii, tulburate de sexualitate, şi ajungeam obraznic. Nonora nu se supăra. îmi suspecta gândurile; nu ştia unde vreau să ajung; se aştepta, poate, s-o chem din nou în mansardă şi-şi pregătea vreo răzbunare drăcească. întrebându-mă cum îmi mai petrec timpul, i-am răspuns că lucrez, pentru ziar şi pentru Universitate.

  — Daa…?

  Mirarea Nonorei m-a umilit cu insinuarea zâmbetului şi a ochilor.

  — Dar Nişka?

  — Nişka se odihneşte după examene… De altfel, o văd atât de rar… Ţi-am spus că lucrez.

  — Lumea vorbeşte altfel. Cel puţin Nişka are grija să răspândească zvonul că te-ai îndrăgostit de ea, la mare…

  — Nu cred, zâmbii eu…

  — Nişka se foloseşte de o alegorie stupidă. Spune că eşti un nou Pygmalion şi ai să sfârşeşti prin a te îndrăgosti de creatura ta.

  — Nişka are dreptate până la dragoste…, încheiai eu, stânjenit de indiscreţia răutăcioasă a Nonorei.

  Pe drum, întorcându-mă singur acasă, îmi făgăduiam să scriu Nişkăi o pagină mustrătoare. N-am scris.

  Într-o dimineaţă am găsit în redacţie pe domnul Elefterescu. Am aflat cu uimire că nu e student, ci corector de noapte. „Şeful” era încurcat de descoperirea mea. Nu înţelegeam cum izbutise să fie înscris în cerc.

  — M-a înscris „Malec”, săracul…

  De ce m-am întristat, amintindu-mi petreceri de iarnă, într-o mansardă acum îngheţată de singurătate, alături de un preşedinte, de Nonora, de Bibi?

  — Ce face domnul Gabriel?

  Mi-a povestit nemulţumirile soţiei lui „Malec”, certurile dintre soţie Şi soră, examenele pierdute din pricina slujbei, plânsul lui Gabriel, într-o noapte, la berărie, alături de ei toţi; cum s-a ridicat soţia de la masă şi cum nu s-a mai întors; Gabriel a căutat-o ca un nebun, toată noaptea. Dimineaţa, n-a vrut să se mai ducă la slujbă. Soţia s-a întors. Sora şi mama lui n-au vrut s-o mai primească. A încercat să se sinucidă; au; plâns şi apoi s-au împăcat.

  Povestea vieţii mediocre şi tragice mă obosea aproape organic. Mă supăra capul, aveam ameţeli, siguranţa muşchi!or mi se tulburase. Mă înăbuşea până la sufocare mireasma năruirilor încete, sigure, irepaI rabile, în fund de provincie sau de mahala. Nu ştiam ce să-i răspund, nu j ştiam dacă trebuie să zâmbesc sau să îl compătimesc.

  Chiar domnul Elefterescu era acum schimbat; mai bătrân, mai amar. Nu mai mă înveseleam auzindu-l spunându-mi: şefule. Părea umil, -plecat, rănit. încercam să mă gândesc la festival, la sticlele băute, la plecarea mea în miez de noapte, cu Nonora. îmi simţeam sufletul sfâşiat, rupt de fâşii străine una de alta. Nu ştiam cum să-mi acopăr disperarea, tristeţea care mă copleşea. Erau atât de departe, erau amintiri, erau atât de departe… Am înţeles că sunt tot atât de mediocru ca şi ceilalţi. Că lupta e zadarnică. Am scrâşnit din dinţi. îmi pierdusem iar conştiinţa rostului