meu în redacţie, alături de domnul Elefterescu. El mă privea atent, fără să-mi înţeleagă neliniştea. Mi se părea că vorbirea noastră se petrecuse în vis şi auzeam iar refrenul deprimant de astă-iarnă: „Şefule, şefule, uite pe «Maiec…»!”.

  Mi-am strâns pumnii. „Aceasta înseamnă că trebuie să mă odihnesc. Nu mai pot deosebi visul de realitate.” Zâmbeam.

  — Şi dumneata pe cine cauţi aici, domnule Elefterescu? Mirare.

  — Nu v-am spus? sunt corector de noapte…

  „Totul s-a petrecut aievea”, gândeam eu mulţumit. Senzaţia pliabilă de agonie, de nervi destinşi, de înfundare în baltă stăruia. Am cerut un pahar cu apă. Profesorul trecu pe lângă mine, mă privi şi se aşeză la I masă. „Cine l-o fi învăţat să scrie?” mă întrebam. Apoi, m-am surprins ispitit să mă apropii şi să aflu cum de nu cade cu fruntea pe maldărul de foi albe. Strânsei iar pumnii. „Toate acestea din pricina toamnei şi ai Nişkăi”, gândeam. „Nu mă lasă liniştit şi mă silesc să muncesc tulburat…” Eram atât de ostenit, încât m-am lăsat blând pe scaun.

  — Şefule, te-ai făcut palid…

  Domnul Elefterescu îmi vorbea, aproape. M~am înseninat; nu visam. Mi-am muşcat buzele ca să nu-l întreb, râzând: „Malec”? „Malec…”? |

  — Ceai…?

  Uitasem cum se spune cuvântul „nimic”. Mă frecam pe frunte, uluit. Servitorul mi-a adus corecturi. Am tresărit, „Eu am scris acestea”. Descoperisem un verb, şi-l repetam în gând, încăpăţânat: „să lucrez, sjl, lucrez”… Am rostit, numai pentru mine: „vreau să lucrez…!” Domnul Elefterescu a tresărit. Eu m-am luminat, am luat corecturile şi am cerut. creion chimic. în faţa mea, la masă, profesorul îşi scria articolul-J.

  Auzeam uşi trântite, zgomot surd de tramvaie, paşi grăbiţi pe scări; auzeam pe secretar luând comunicaţia telefonică din provincie: „mai tare, mai tare…!”. Nu înţelegeam nimic. „Vreau să înţeleg…!” Arn înţeles că omul de la masă e profesorul de logică. O clipă de reculegere şi am înţeles că mă aflu în redacţie. Ochii îmi licăreau de bucurii, sânge fierbinte stropea creierul.

  XVII. PRIETENA MEA ÎN TOAMNĂ

  ,Nişka iar s-a schimbat. E atât de nostalgică, încât îmi comunică şi mie tristeţi nebănuite. A uitat lecţiile mele de sobrietate şi optimism viril. îmi mărturiseşte că plânge, câteodată, în amurguri prea sângerii. Nu se înţelege. Vrea să plece, acum. Nu ştie unde, nu ştie cu cine. Mă vizitează des, în mansardă. De când ne-am cunoscut şi-a pierdut corosivul superficial şi prompt pe care-l stăpânea în fraze şi replici. Ascultă mult, atentă şi tristă. Nu vreau s-o înţeleg, pentru că îmi deşteaptă nostalgii pe care eu le-am sugrumat în murmur. îi vorbesc aspru, fierbinte, cotropindu-i etajerele mignone şi călduţe dinlăuntrul sufletului. Simt o bucurie drăcească să-i răstorn valorile, să o umilesc, să-i calc în picioare sentimentele prea comun-feminine. Nu izbutesc întotdeauna s-o alătur sufletului meu. Rămâne pe drum, agăţată. Atunci, o dispreţuiesc; şi mă dispreţuiesc, pentru că n-am putut crea încă adevărata Nişkă pe care o cheamă sufletul meu.

  „Eu am nevoie de prietenia Nişkăi. Are atâtea însuşiri; de ce nu pot s-o împlinesc, perfectă…?

  Mi se plânge că mă port prea aspru cu ea, că nu-mi dezvălui sufletul ei, prietenei. Fireşte, Nişka aşteaptă confesiuni. Cum ar putea înţelege nebunia hotărârii mele? Ea bănuieşte tot, afară de hotărârile mari, pe care nu le cunoaşte nimeni. Mă reconstituieşte intuitiv, cu însuşirile ei de aleasă feminitate, cu sugestiile mele. Vrea, însă, să-i spun. Ce?… Bănuieşte că o iubesc. Aşteaptă mărturisiri. Eu nu pot minţi, Nişkăi.”

  După-amiezi de octombrie, cu prietena mea, către parcuri… Ea iubea toamna. Eu o uram. Toamna şi primăvara; nostalgiile şi dorurile care mă stăpânesc din afară mă umileau. Eu îndrăgisem iarna şi vara, luni de libertate, când munca se istoveşte în miez de noapte, fără melancolie şi iară tulburări de năpraznic dinamism. Mă temeam de toamnă şi o înfruntam. Cu cât era mai primejdioasă ispita, cu atât mai dârz o lăsam să Se apropie. Ştiam că trebuie să izbândesc.

  — Ştii la ce mă gândesc? La plecare…

  — Nişka, gândul plecării e stupid şi inutil. Plecarea e singura care trebuie să te intereseze. Vrei să pleci, pleacă…

  — Nu ştiu cum să te lămuresc… Vreau să plec, şi totuşi sunt neliniştM ta, nehotărâtă… Ce am să mă fac singură? Când am să-mi dau licenţa? I

  — Atunci nu te mai gândi, ci munceşte. In adolescenţă aveam şi eu asemenea doruri… Mă tulburau, mă oboseau, îmi răpeau timp. Acum, nu vreau să mă gândesc decât la ceea ce trebuie să fac. Când am să sfăr-şese, voi pleca, fără anticipări în gând, fără nostalgii…

  — Tu ai voinţă…

  — Nişka. tânguirea aceasta nu te îndreptăţeşte să nu vrei şi tu…

  — Eu cred că voinţa prea puternică te mutilează, te mecanicizează… Ai să ajungi un resort… Ai să îndepărtezi toate ispitele, toate farmecele… Nu te înţeleg; treci prea departe…

  — Vorbeşti ca o bacalaureată… Ispitele biruite nu dispar, ci cresc; asta nu ştiai? Şi apoi, voinţa nu mecanicizează, ci dă putinţa celei mai furioase libertăţi. Vreau să te fac să înţelegi un singur adevăr: că stăpânind o voinţă călită, îţi poţi îngădui toate experienţele, toate viciile, toate voluptăţile, toate rătăcirile… Acestea, însă, după ce te-ai realizat lăuntric, după ce ţi-ai luminat conştiinţa virilă…

  — Eu nu pot…

  — O femeie nu poate, e drept… Dar o femeie trebuie să renunţe sau să imite… Nostalgia ta e hibridă… Dacă nu poţi pleca singură, alege-ţi un tovarăş…

  — Cine…?

  Ochii verzi s-au îngândurat.

  — Alege un coleg şi deşteaptă-i voinţa… Tu poţi îndemna sufletele masculine; acesta-i un dar ales. Un bărbat, lângă tine, e torturat de obsesia depăşirilor. Soţul tău va fi un fericit, exceptând, fireşte, genul Paul…

  — Eu nu am să-mi iau soţ…

  — Bine, ştiu… Ai mai spus aceasta şi astă-primăvară…

  — Paul a fost un accident…

  Pe banca din parc, râdeam amândoi; nu de Paul, ci de seriozitatea cu care eu vorbeam despre femei. Nişka era intrigată;