― Aşadar, doamnă Ramirez, aţi descoperit despre ce e vorba?

― Ăăă... Patru triunghiuri din şase chibrituri ştiu foarte bine cum se pot face, dar şase triunghiuri din şase chibrituri, nu-mi pot imagina deloc.

― Trebuie să vă consideraţi norocoasă. "Capcana de gândire" v-ar fi putut cere la fel de bine să construiţi un Turn Eiffel din şaptezeci şi opt de mii de chibrituri... (Râsete şi aplauze din sală)... dar emisiunea noastră vă cere doar să formaţi şase triunghiuleţe din şase chibrituri.

― Iau un joker.

― Foarte bine. Ca să vă ajutăm, iată o altă frază: "E ca o picătură de cerneală care cade într-un pahar cu apă."

Laetitia apăru, îmbrăcată în capotul ei obişnuit şi având capul înfăşurat într-un prosop. Méliès stinse televizorul.

― Voiam să vă mulţumesc pentru intervenţia dumneavoastră. Aţi văzut că aveam dreptate? Omul este cel mai mare prădător al nostru. Teama mea este dintre cele mai logice.

― Să nu exagerăm. Nu erau decât nişte derbedei oarecare.

― Pentru mine nu are nici o importanţă dacă erau nişte simpli derbedei care n-au ce face sau nişte ucigaşi. Oamenii sunt mai răi decât lupii. Ei nu ştiu deloc să-şi stăpânească impulsurile primare.

Fără să răspundă, Jacques Méliès se ridică de la locul său şi contemplă terariul cu furnici, pe care tânăra femeie îl instalase acum la vedere, în mijlocul salonului.

Îşi puse un Deget pe peretele de sticlă, dar furnicile nu îi dădură nici o atenţie. Pentru ele, nu era decât o umbră.

― Şi-au recăpătat vitalitatea? întrebă el.

― Da. "Intervenţia" dumneavoastră a decimat nouă zecimi din ele, dar regina a izbutit să supravieţuiască. Lucrătoarele au înconjurat-o ca să creeze un tampon şi să o apere.

― Adevărul este că au nişte comportări ciudate. Nu umane, nu, ci ciudate.

― În orice caz, dacă nu ar fi avut loc un nou asasinat, a cărui victimă a fost tot un chimist, aş fi zăcut şi acum în temniţele dumneavoastră, iar ele ar fi pierit până la ultima.

― Nu, aţi fi fost oricum eliberată. Expertiza medico-legală a demonstrat că rănile fraţilor Salta şi ale celorlalţi nu puteau fi provocate de furnicile dumneavoastră. Mandibulele lor sunt prea scurte. Am acţionat din nou pripit şi prosteşte.

Părul i se uscase de-acum. Se duse să îmbrace o rochie de mătase albă, încrustată cu jad.

Întorcându-se cu un ulcior de hidromel, ea spuse:

― Acum, când judecătorul de instrucţie a ordonat să fiu eliberată, vă vine uşor să spuneţi că mă credeaţi de pe-atunci inocentă.

El protestă:

― Totuşi, dispuneam de câteva prezumţii serioase. Nu puteţi nega anumite fapte. Nişte furnici m-au atacat efectiv în pătul meu şi mi-au omorât pisica, pe Marie-Charlotte. Le-am văzut cu propriii mei ochi! Nu furnicile "dumneavoastră" i-au asasinat pe fraţii Saltă, pe Caroline Nogard, pe Maximilien MacHarious, pe cei doi Odergin şi pe Miguel Cygneriaz, dar ei au fost, totuşi, asasinaţi de "nişte" furnici. Repet, am avut mereu nevoie de ajutorul dumneavoastră. Să ne împărtăşim ideile.

Glasul îi deveni insistent.

― Enigma aceasta vă pasionează la fel de mult ca şi pe mine. Să lucrăm împreună, departe de orice maşinărie judiciară. Nu ştiu cine este cântăreţul la flaut din Hamelin, dar e un geniu, trebuie să-l oprim neapărat. Singur, n-aş reuşi s-o fac niciodată, dar împreună cu dumneavoastră şi cunoştinţele pe care le aveţi despre furnici şi despre oameni...

Laetitia îşi aprinse o ţigară prelungă, înfiptă în portţigaret. Stătea pe gânduri. El îşi continuă pledoaria:

― Laetitia, eu nu sunt un erou de roman poliţist, sunt un tip normal. Mi se întâmplă să mă înşel, să clasez prematur o anchetă, să arestez nevinovaţi. Ştiu că a fost o greşeală gravă. Îmi pare rău şi vreau să-mi răscumpăr greşeala.

Ea îi suflă un colac de fum în faţă. Comisarul era atât de mâhnit de ceea ce făcuse, încât începea să i se pară înduioşător.

― Foarte bine. Sunt de acord să lucrăm împreună. Dar cu o condiţie.

― Oricare.

― Când îl vom fi găsit pe vinovat, sau pe vinovaţi, voi avea exclusivitatea drepturilor de-a scrie despre anchetă.

― Nici o problemă.

Şi îi întinse mâna.

Ea şovăi câteva clipe înainte de a i-o întinde la rândul ei:

― Am obiceiul să iert totdeauna prea repede. Sunt sigură că acum fac cea mai mare prostie din viaţa mea.

Se apucară de îndată de treabă. Jacques Méliès îi prezentă toate piesele dosarului: fotografiile cadavrelor, rapoartele de autopsie, fişele rezumând trecutul fiecăreia dintre victime, radiografiile leziunilor interne, observaţiile despre cohortele de muşte.

Laetitia nu îi dezvălui nimic din compilaţiile ei, dar recunoscu de bunăvoie că totul părea să ducă la conceptul de "furnici". Furnicile reprezentau arma şi mobilul totodată. Rămânea, totuşi, de descoperit esenţialul: cine le manipula şi cum anume.

Examinară o listă care cuprindea mişcările ecologice teroriste şi pe prietenii fanatici ai animalelor, care nutreau dorinţa de-a elibera toate vietăţile captive din grădinile zoologice, ca şi păsările şi insectele ţinute în cuşcă. Laetitia dădu din cap.

― Ştii, Méliès, chiar dacă totul pare să le acuze, eu tot nu cred că nişte furnici ar putea fi în stare să omoare nişte fabricanţi de insecticide.

― De ce?

― Sunt prea inteligente! Legea talionului e un obicei omenesc. Răzbunarea. este un concept omenesc. Noi tindem acum să împrumutăm furnicilor propriile noastre sentimente. Ce rost ar avea să-i atace pe oameni, când ar fi de ajuns să aştepte să se distrugă singuri între ei?

Jacques Méliès medită o clipă asupra ideii.

― Totuşi, indiferent că e vorba de nişte furnici, de un cântăreţ la flaut sau de o fiinţă umană care vrea să se camufleze în spatele unor furnici, cred că merită, totuşi, să căutăm vinovatul sau vinovaţii, nu? Fie şi numai pentru a le dezvinovăţi pe micile dumitale prietene.

― De acord.

Contemplară hârtiile înşirate pe masa cea mare din salon. Amândoi erau convinşi că au la dispoziţie suficiente elemente pentru a scoate la lumină substratul logic ce le unea.

Laetitia sări deodată în picioare.

― Să nu mai pierdem timpul.