catolici şi pasionaţii de şah. Curva aia cu pantofii ei roşii şi ciorapii lungi merita ce avea să obţină de la mine. Am încercat s-o desfac, s-o despic în două. Am privit chipul ăla straniu, pe jumătate indian, în lumina blândă a soarelui, care era abia filtrată printre jaluzele. Era ca o crimă. O posedăm. Nu exista nici o scăpare. Am despicat-o şi am urlat. Am pocnit-o peste faţă şi aproape că am rupt-o în două.

Am fost surprins că era în stare să se ridice zâmbind şi să se ducă la baie. Părea aproape fericită. Pantofii îi căzuseră şi zăceau lângă pat. Aveam pula încă sculată. Am ridicat unul din pantofi şi mi-am frecat pula cu el. Era o senzaţie minunată. Apoi am pus pantoful înapoi pe podea. Când Iris a ieşit din baie, încă zâmbind, pula mi s-a blegit.

 

 

96.

 

Nu s-a mai întâmplat mare lucru cât a mai stat ea. Am băut, am mâncat, ne-am futut. Nu ne-am certat. Am făcut plimbări lungi cu maşina de-a lungul ţărmului, am mâncat fructe de mare prin cârciumi. Nu mi-a păsat de scris. Existau vremuri când era mai bine să te ţii departe de maşina de scris. Un scriitor bun ştia când nu e cazul să scrie. Oricine putea bate la maşină. Nu că aş fi fost bun la aşa ceva; nu puteam nici ortografia corect şi nici gramatică nu ştiam. Dar ştiam că nu e cazul să scriu. Era ca şi fututul. Trebuia să-mi odihnesc zeul din când în când. Am avut un vechi prieten, care îmi mai trimitea scrisori, Jimmy Shannon. Scria şase romane pe an, toate despre incest. Nu-i de mirare că murea de foame. Problema mea era că nu-mi puteam odihni zeul pulii aşa cum îmi puteam odihni zeul scrisului. Asta din cauză că femeile erau accesibile doar cu intermitenţe. Aşa că trebuia să profiţi cât de mult puteai înainte că zeul altcuiva să intervină. Faptul că am renunţat la scris timp de zece ani a fost unul dintre lucrurile cele mai norocoase care mi s-au întâmplat vreodată (presupun că unii critici ar spune că a fost, cred, unul dintre cele mai norocoase lucruri care i s-au întâmplat, de asemenea, cititorului). Zece ani de odihnă de ambele părţi. Ce s-ar întâmpla dacă m-aş opri din băut timp de zece ani?

A sosit vremea s-o duc pe Iris Duarte la avion. Era un zbor de dimineaţă, ceea. ce făcea lucrurile mai dificile. Obişnuiam să mă trezesc la prânz; era un tratament bun pentru mahmureală, care avea să-mi adauge cinci ani la viaţă. N-am simţit nici o tristeţe în vreme ce ne îndreptam către aeroportul internaţional L.A. Sexul fusese reuşit; ne amuzasem. Abia dacă îmi puteam aminti o perioadă mai plăcută, nici unul din noi neavând nici o pretenţie. Şi totuşi, existase o căldură, nu chiar fără sentiment, o mortăciune cuplată cu alta. Testam genul ăla de a face amor la întâmplare, soiul ăla de sex gen Los Angeles, Hollywood, Bel Air, Malibu, Laguna Beach. Străini la început, străini şi la sfârşit - o adunătură de trupuri masturbându-se anonim unul pe altul. Oamenii fără morală se considerau adesea mai liberi, dar ceea ce le lipsea era mai ales abilitatea de a simţi sau de a iubi. Aşa că preferau parteneri întâmplători. Morţi futând morţi. Nu exista nici o miză sau umor în jocul lor - erau doar nişte cadavre futând alte cadavre. Morala era restrictivă, dar ei erau concentraţi pe experienţa umană de-a lungul secolelor. Un anumit tip de morală avea tendinţa să ţină oamenii sclavi în fabrici, în biserici şi devotaţi statului. Alte soiuri de morală pur şi simplu păreau de bun simţ. Era ca o grădină plină cu fructe otrăvite şi fructe bune. Trebuia să ştii pe care să o culegi şi pe care să o eviţi.

Experienţa mea cu Iris fusese agreabilă şi satisfăcătoare şi, totuşi, nu eram îndrăgostit de ea şi nici ea de mine. Era uşor să-ţi pese şi greu să nu-ţi pese. Mie mi-a păsat. Am mai zăbovit în maşină, pe rampa de parcare superioară. Mai aveam ceva timp. Aveam radioul deschis. Brahms.

– O să te mai văd? am întrebat-o.

– Nu cred.

– Vrei să bei ceva la bar?

– O să faci o alcoolică din mine, Hank. Sunt atât de slăbită, abia dacă mai pot merge.

– Doar din cauza băuturii?

– Nu.

– Atunci hai să bem ceva.

– Băutură, băutură, băutură - numai la asta te poţi gândi?

– Nu. Dar e o modalitate bună de a traversa intervale moarte de timp, precum ăsta.

– Nu poţi înfrunta lucrurile direct?

– Pot, dar prefer să n-o fac.

– Asta se cheamă eschivare.

– La fel sunt şi jocul de golf, dormitul, mâncatul, plimbatul, ceartă, joggingul, respiratul, fututul...

– Fututul?

– Ascultă, vorbim ca doi liceeni. Hai să te urcăm în avion.

Lucrurile nu mergeau bine. Aş fi vrut s-o sărut, dar am simţit reţinerea ei. Un zid. Iris nu se simţea bine, presupun, şi nici eu.

– Bine, a zis ea. Mergem să ne înregistrăm şi dup-aia bem ceva. Apoi am să zbor departe pentru totdeauna: uşor, comod, fără durere.

– Bine! am zis.

Şi chiar aşa s-a şi întâmplat.

Drumul înapoi: spre est, pe Century Boulevard, către Crenshaw, apoi pe 8th Avenue, apoi pe Arlington către Wilton. M-am hotărât să-mi iau rufele de la spălat şi am făcut dreapta pe Beverly Boulevard, am intrat în parcarea din spatele curăţătoriei Silverette şi am oprit. În vremea asta, o negresă tânără, într-o rochie roşie, a trecut pe acolo. Avea o legănare minunată a curului, o mişcare cu adevărat splendidă. Apoi clădirea mi-a blocat vederea. Ştia să se mişte. Era ca şi cum viaţa ar fi oferit câtorva femei graţie şi le-ar fi refuzat-o celorlalte. Avea acea graţie indescriptibilă.

Am păşit pe trotuar şi am privit-o din spate. Am văzut-o întorcându-se şi uitându-se înapoi. S-a oprit şi s-a holbat la mine, privind peste umăr. Am intrat în spălătorie. Când am ieşit cu rufele, ea stătea lângă Volks-ul meu. Mi-am pus lucrurile înăuntru pe scaunul din dreapta. Apoi am ocolit către scaunul şoferului. Stătea în faţa mea. Avea vreo 27 de ani şi un chip rotund,