– Te-am văzut uitându-te la mine. De ce te uitai?

– Îmi cer scuze. N-am vrut să te jignesc.

– Vreau să ştiu de ce te holbai la mine.

– Ascultă, eşti o femeie frumoasă. Ai un trup splendid. Te-am văzut trecând, aşa că m-am uitat. Nu m-am putut abţine.

– Vrei să ne întâlnim diseară?

– Păi, ar fi minunat. Dar am deja planuri. Am ocolit-o, m-am îndreptat spre scaunul şoferului. Am deschis uşa şi am urcat. Ea s-a îndepărtat. În timpul ăsta, am auzit-o şoptind: „…împuţit...".

Am deschis cutia poştală. Nu era nimic. Trebuia să mă organizez. Ceva de care aveam nevoie lipsea. M-am uitat în frigider. Nimic. Am ieşit, m-am urcat în maşină şi m-am dus la magazinul de băuturi Elefantul albastru. Mi-am cumpărat o sticlă de Smirnoff şi nişte 7-UP. În vreme ce mă întorceam, mi-am dat seama că uitasem de ţigări.

Am luat-o spre sud, pe Westem Avenue, la stânga pe Hollywood Boulevaird, apoi la dreapta, pe Serrano. Încercam să ajung la un Sav-On{15}. Chiar în colţul dintre Serrano şi Sunset, stătea o altă negresă, o mulatră înţolită strident, cu minijupă şi pantofi negri cu toc înalt. li puteam vedea o fărâmă de chiloţi albaştri. A început să facă paşi şi m-am luat cu maşina după ea. S-a prefăcut că nu mă observă.

– Salut, dragă.

S-a oprit. Am tras lingă trotuar. A venit spre maşină.

– Cum îţi merge? am întrebat-o.

– Toate bune.

– Lucrezi cumva sub acoperire? am întrebat.

– Ce vrei să spui?

– De unde ştiu că nu eşti poliţistă?

– De unde ştiu eu că tu nu eşti poliţist? - Uită-te la moaca mea, arăt eu a poliţai?

– În regulă, a zis. Trage maşina după colţ. Vin şi eu imediat.

Am tras maşina după colţ, în faţa unui fast-food. A deschis uşa şi a urcat.

– Ce vrei? a întrebat.

Avea vreo 30 şi ceva de ani şi un dinte mare de aur i se vedea în centrul zâmbetului. N-o să ajungă niciodată lefteră.

– Muie, am zis.

– 20 de dolari.

– Bine, hai să mergem.

– Ia-o pe Western către Franklin, fă stânga, du-te spre Harvard şi ia-o la dreapta.

Când am ajuns pe Harvard, era greu de parcat. În cele din urmă, am parcat într-o zonă interzisă şi ne-am dat jos.

– Vino după mine, a zis.

Era un bloc nenorocit. Chiar înainte să ajungem în hol, a luat-o la dreapta şi am urmat-o pe o scară de ciment, uitându-mă la curul ei. Era straniu, dar toată lumea avea un cur. Era aproape trist. Dar nu-mi doream curul ei. Am urmat-o de-a lungul unui coridor şi apoi iar pe nişte scări de ciment. Foloseam un soi de scară de incendiu în loc de lift. Care era motivaţia, habar n-aveam. Dar aveam nevoie de exerciţiul ăsta - dacă intenţionam să scriu la bătrâneţe romane mari şi voluminoase, precum Knut Hamsun.

În cele din urmă, am ajuns la apartamentul ei şi şi-a scos cheia.

Am apucat-o de mină.

– Stai o clipă, am zis.

– Ce e?

– Ai vreo doi nenorociţi de negri solizi înăuntru acolo, care o să-mi tragă o mamă de bătaie?

– Nu, nu-i nimeni înăuntru. Locuiesc cu o prietenă şi ea nu-i acasă. Lucrează la magazinul universal Broadway.

– Dă-mi cheia.

Am deschis uşa încet şi apoi am tras una cu piciorul şi am dat-o de perete. M-am uitat înăuntru. N-am scos pistolul. A închis uşa după noi.

– Hai în dormitor, a zis.

– Stai o clipă...

Am deschis violent uşa unui dulap şi, băgând mâna înăuntru, am pipăit în spatele hainelor. Nimic.

– Ce dracu' ai, mă?

– N-am nici pe dracu'!

– Ah, Dumnezeule!

Am fugit în baie şi am tras perdeaua de la duş. Nimic. M-am dus în bucătărie, am dat la o parte perdeaua de plastic de sub chiuvetă. Nu era decât un coş de gunoi împuţit, care dăduse pe dinafară. Am verificat celălalt dormitor, şifonierul de acolo. M-am uitat sub patul dublu: o sticlă goală de poşircă. Am ieşit.

– Vino-ncoace, a zis ea.

Era un dormitor minuscul, mai degrabă un alcov, cu un pat îngust acoperit de cearşafuri murdare. Pătura era pe podea. Mi-am tras fermoarul şi am scos-o.

– 20 de dolari, a zis ea.

– Ia-o-n gură! Suge-o până la măduvă!

– 20 de dolari.

– Ştiu preţul. Câştigă-i, Goleşte-mi coaiele.

– Mai întâi 20 de dolari...

– Zău? îţi dau 20, dar de unde ştiu eu că n-o să ţipi după poliţie? De unde ştiu că frac'tu, un baschetbalist împuţit de doi metri şi zece, n-o să apară cu briceagul?

– Întâi 20 de dolari. Şi nu-ţi face griji. O să te sug. O să te sug ca lumea.

– N-am încredere în tine, curvă.

Mi-am tras fermoarul şi am ieşit de-acolo iute, am coborât toate treptele alea de ciment. Am ajuns la capătul lor, am sărit în maşină şi m-am întors acasă.

Am început să beau. Ceva nu era în ordine cu mine,

A sunat telefonul. Era Bobby.

– Ai dus-o pe Iris la aeroport?

– Da, Bobby, şi vreau să-ţi mulţumesc pentru că ţi-ai ţinut şi tu mâinile acasă de data asta.

– Ascultă, Hank, asta nu se petrece decât în imaginaţia ta. Eşti bătrân şi aduci toate gagicile astea tinere, dup-aia devii nervos când un motan tânăr vine pe la tine. Îţi ţâţâie curul.

– Îndoiala de sine... lipsă de încredere, nu-i aşa?

– Păi...

– OK, Bobby.

– Oricum, Valerie se întreba dacă n-ai vrea să treci pe la noi să bem ceva. - De ce nu?

Bobby avea nişte droguri proaste, proaste cu adevărat. Am trecut ţigara de la unul la altul. Bobby avea o mulţime de benzi noi de magnetofon. Îl avea şi pe cântăreţul meu favorit, Randy Newman, şi l-a pus pe Randy, însă doar la volum mediu, la cererea mea.

L-am ascultat pe Randy şi am fumat, apoi Valerie a început un spectacol de modă. Avea o duzină de costumaţii sexy, de la Frederick, Avea 30 de perechi de pantofi care atârnau în spatele uşii de la baie. Valerie a început să se mişte arogant pe tocurile ei foarte înalte. Abia dacă putea merge. Se fâţâia prin cameră bâţâindu-se pe cataligele ei. Curul îi ieşea în afară şi sfârcurile minuscule, tari şi ţepene i se vedeau