N-am auzit uşa. Colonelul Pascu o închide în urma lui. Ticăit, ferind zgomotul. Pare obosit peste nota cotidiană. Doar în cămaşă, cravata lărgită spânzură aiurea, ca o limbă de câine năduşit. Vede sticla de vodcă:

— Turnaţi-mi şi mie din chestia asta.

Bădoiu se precipită ca totdeauna când e vorba de încurajarea unui viciu. Un pahar, plin ochi cu alcool, se iveşte instantaneu în faţa colonelului. S-a aşezat la biroul lui Bădoiu, cu bărbia rezemată în pumni:

— Dă-mi şi o ţigară.

Aha, s-a dus dracului programul antitabagic! Schiţează un cin-cin şi rade tot paharul. Într-un singur timp. Babuinul a căzut în extaz. După cât de catifelat îl priveşte, i-a iertat "căcănăria".

Pascu declară brusc:

— Ştiu că m-aţi înjurat din cauza lui Demetru. "Uite şi la Nea Izmană ăsta cum se c... în sus, taman acum, când să iasă la pensie..." Cam aşa ceva, nu? Nu vă jenaţi, şi eu aş fi gândit la fel. Probabil, mai dur. La vârsta voastră, eram naiv rău. Fanatic! Credeam în Justiţie, socoteam că nici nu am altă raţiune de a exista... "Forţa creează dreptul", uite o chestie care mă scotea din minţi! N-o diger nici azi, dar o înghit. M-am resemnat... Ce vă spuneam eu deunăzi? Adevărul umblă cu capul spart pretutindeni. Adevărul ăla din şcoala primară sau din poala bunicii, când oricum ar suci-o lupul, până la urmă, tot o încasează... Mai pune aici, Bădoiule! şi întinde paharul gol.

Îl urmărim impresionaţi. Nimic nou în ce spune, locuri comune, "mâhniciuni" de ore târzii, cu scrumiere pline şi pădure de sticle goale lângă piciorul mesei. La Pascu simţi însă, că n-o să-i treacă mâine dimineaţă, la o cafea tare şi amară, o dată cu mahmureala. Cu tristeţea asta trăieşte, concubinează; de ani mulţi şi lungi, şi tot aşa, până la urmă.

— Adevărul e unul singur, băieţi! Al celui puternic. Aşa-i pretutindeni, şi a fost dintotdeauna. Dacă sunteţi în stare să suportaţi ideea, continuaţi. Dacă nu, schimbaţi itinerarul, până să ajungeţi pe ulei. Oameni ca mine n-au ce căuta în meseria asta. Bine nu pot face, sunt prea mici, în schimb poartă pe umeri povara întregului rău de pe lume. Dacă eram deştept, dar cine dracu' e deştept până la colesterol?!... Iar după aia, prea târziu! Franţujii zic bine... Ăia, în general, zic bine, dar fac prost. "Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea..."

— Ce aţi fi făcut? întreabă Bădoiu în şoaptă.

Colonelul îşi ridică privirea gălbuie. N-a auzit bine:

— Ce m-aş fi făcut? Popicar. Campion la popice.

Îmi vine să râd. Mă opreşte expresia colonelului.

— Puteţi să râdeţi, nu mă supăr. În ruptul capului n-aş fi ales Poliţia. Nici măcar şef de post la Dridu, că şi ăla primeşte telefoane de la tov. Prim... zi-i acum, Prefect, sau şeful filialei partidului de guvernământ, sau alt mahăr. La popice nu se bagă Executivul.

Bădoiu îi întinde din nou pachetul de ţigări:

— Chiar aşa "beton armat" e Suliţă?

Pascu dă obosit din cap:

— Este şi capătul ghemului duce sus, sus de tot, aţi intuit bine. Aţi ghicit şi substratul operaţiunii, preconizată cu bătaie lungă... La asta nu se aştepta Demetru, credea că o să vă împotmoliţi.

— Ce se va întâmpla cu el?

Dă din umeri:

— Nu-i greu de presupus. Azi, mâine o virează din ţară. Pentru un timp, până se uită afacerea. Şi la noi, se uită totul şi foarte repede. Normal. Scandalul de mâine îl întrece pe cel de azi, va părea minor faţă de cel de poimâine, bagatelă comparat cu ăl de săptămâna viitoare. După o vreme, o să reapară mare om de afaceri cu firmă personală şi copiii "computerizaţi" la Harvard.

De indignare, îmi tremură mâinile, vocea sună alterat:

— Şi noi ce facem, domnule colonel? Închidem dosarul?

— Aşi! râde, un râs urât: închidem ochii.

— Cum se poate?! Avem opt morţi, în afară de ai noştri care au picat în circul de la Bellu! Chiar nu putem face nimic? Chiar nu există nici un fel de JUSTIŢIE? Cum rămâne cu separaţia puterilor în stat?

— ...cu Constituţia, cu ONG-urile, Parlamentul European, cu ONU, cu drepturile omului, cu lăbarii de la Strasbourg, cu "Înger, îngeraşul meu... şi mă'nvaţă să fac bine"! mă îngână cu glas umflat Bădoiu. Hai că eşti prost, făcut grămadă! Cel puţin în privinţa ta — şi se uită cu tristeţe la sticla goală — Suliţă nu s-a înşelat.

Mă enervează în aşa hal, că uit de mine, uit că mă aflu în prezenţa superiorului. Dar şi el şi-a scos epoleţii, din clipa când a intrat în biroul nostru. Încerc să mă răzbun pe Babuin:

— Pe chestia asta, am terminat cu prietenia. Am un coniac de rezervă, un NA-PO-LE-ON, îl ţineam de ziua ta, dar poţi să-i spui adio!

Bădoiu sare ca o panteră:

— Unde? Aici? Boabe, tăticule, îmi cer scuze! Iartă-mă, suflete, n-am gândit o singură silabă, ştii ce părere bună am eu despre tine... Pe unde mă duc, te dau de exemplu!... Unde ziceai că ţii clondirul ăla?

Pascu râde cu buzele strânse. Nu că n-ar avea dinţi, dar s-a dezobişnuit să râdă. Uite aşa, nu mai ştie să râdă.

— Ce copii sunteţi!...

Îmi trag scaunul mai aproape de el:

— Domnule colonel, dacă afacerea se muşamalizează, chiar şi acum, când Convenţia a câştigat alegerile, eu plec din Poliţie. Sunt unul dintre proştii, vorba lui Bădoiu...

— Mi-am cerut scuze.

— ...care nu pot face nimic fără credinţă. În consecinţă, nu am nimic de pierdut. Vreau să merg până la capăt. Ce risc?

Mă priveşte atent:

— Cariera, în orice caz. Posibil sănătatea, poate viaţa. Uitaţi mereu un element esenţial: democraţii au câştigat alegerile, dar nu... SINGURI!

— Sunt dispus să risc.

Şi pentru că sunt în criză de sinceritate, obosit şi după câteva înghiţituri de alcool, adaug:

— De la zece ani trăiesc complexul staturii. De minus de centimetri.

— Eu de plus la pantofi, chiţăie Babuinul. Una din neveste susţinea că nu încape în pat din cauza ciorapilor mei. Ştiţi, era pe vremea lui Ceauşescu, când de frig, dormeai încălţat...

— Zi-i mai degrabă că nu descoperiseşi tu săpunul.

— M-ai jignit! ţipă Babuinul, suntem chit! Dă sticla aia, nu mă