Colonelul ridică o mână cerând linişte:

— Ce-ai vrut să spui?

— Că mi-ajunge complexul de "un metru şi un pic". Nu vreau să mai trăiesc şi altele. Vreau să mă simt bine cu mine. Merg până la capăt, indiferent de consecinţe.

Babuinul ridică două degete:

— Sunt pe aceeaşi lungime de undă.

Colonelul respiră adânc, surâde, are o mişcare a mâinii "asta-i situaţia!":

— Rămân cu voi în echipă... Staţi aşa! Mă simt obligat să vă atrag atenţia că eu nu am nimic de pierdut. Pentru mine, e ca un soi de testament. Un testament pentru proşti. Voi sunteţi cei care riscaţi cu adevărat. Vă poate costa mult mai mult decât cariera, gândiţi-vă bine!

— Ne-am gândit! exclamă Bădoiu teatral. En garde, Suliţă et comp., sunt un mare muşchetar!

Scot sticla de coniac pe care o ţin ascunsă de o lună, chiar în biroul lui Bădoiu. Acolo, unde nu ar fi căutat niciodată. I-o întind. După ce-i sigur că-i aparţine, dă din cap cu tristeţe:

— Am bănuit totdeauna că eşti un pervers.

O gigantică manipulare a opiniei publice în vederea alegerilor anticipate constituie miza, ţinta, substratul, raţiunea — oricum ai vrea să-i spui — întregii afaceri. Multe cacealmale se pun la cale împotriva Puterii, minată de discordii şi şantaje intestine, dar asta e cea mai gogonată. Când Pascu, coborând instinctiv glasul, ne suflă cine e Marele Păpuşar, personajul ocult care trage sforile, Babuinul trage un fluierat răsunător — "Hai Rapidul!"

— V-am atras atenţia, băieţi, sunteţi nişte pitici şi aveţi de înfruntat profesionişti de talie. Că vă bagă în spital, nu-i nimic, dar vă puteţi pierde viaţa în tentativa de a forţa adevărul. În lupta pentru PUTERE — recit adevăruri elementare — nu există scrupule, nu funcţionează considerente morale. În mai puţin de două săptămâni, peste zece morţi! Nu vă uitaţi la filme, discutăm cum se petrec lucrurile în realitate. Când cineva asasinează cu nonşalanţă, în asemenea ritm şi cu asemenea adresă nu-i un simplu psihopat. Dimpotrivă, e lucid, comandat şi încredinţat că nu va fi tras la răspundere.

Se uită lung la ţigara care i s-a stins între degete, se hotărăşte greu să aprindă alta. Ochii nu mi se mai pot desprinde de figura lui, de parcă i-aş fi rimelat cu aracet.

— Ce-i de făcut, domnule colonel?

Bădoiu remarcă doct:

— Aşa s-a întrebat şi Lenin.

Pascu ne cuprinde într-o singură privire:

— Să ne folosim la maximum de atuurile pe care le avem şi timpul care ne-a rămas. Oficial, ancheta continuă, dosarul n-a fost închis. Trebuie să ne grăbim.

— Noi ne grăbim, observă Babuinul, problema e că nu ne lasă alţii. De aproape două zile, stăm agăţaţi de telefon. De ce nu sună neamţul?

— Nu te poţi substitui gândirii cuiva pe care nu-l cunoşti, emite colonelul, oricum nu mai avem mult de aşteptat. Expiră presupusul termen acordat lui Helmut.

Dată fiind ambianţa specială, îmi iau inima în dinţi:

— N-aţi scos nimic de la maiorul Demetru?

— Dementul ăla! scrâşneşte Babuinul.

Comentez pe gânduri:

— Ne-am închipuit tot timpul că Ţeastă, mă rog — Condeescu, ar fi marele şef, deşi Suliţă lansase ideea că e doar subiect de diversiune.

— Diversiune la diversiune, punctează Pascu. Condeescu era adânc implicat, dar în momentul în care s-a epuizat ca util şi necesar, iar arestarea sa devenise iminentă, a fost înlăturat.

— Şi atunci, cine e marele boss? Nu-l văd totuşi pe Săraru, discutam şi cu Bădoiu. Nu are încă anvergura...

— Nu-i el, mă întrerupe colonelul. Gândiţi-vă la un singur amănunt! Cine a înlocuit filmul din caseta de valori a Wandei?

Pentru o singură dată, Babuinul şi cu mine suntem într-o sâmbătă şi un glas:

— Cine?

— Nu ştiu, zâmbeşte, dar cineva ştie sigur.

— Cine?!!!

Pascu declară placid:

— E la mine, în birou.

Iar sare Babuinul cu detentă şi, din nou, tencuiala de pe pereţi:

— Ei, nu mă'nebuni! Cine?!

— Câinele lui Ţeastă.

— Mi l-au adus băieţii. Nu ştiau ce să mai facă. Nu se lăsa dus de lângă leşul lui Condeescu.

— Aşa-i, confirm. Am vrut să-l iau cu mine ieri dimineaţă şi a fost peste putinţă.

— Reacţionează ca un om, se miră Pascu. Plânge, domnule! Plânge, se caţără pe uşă, vrea să plece după el! Când oboseşte, se chirceşte covrig, scânceşte şi pe urmă o ia de la capăt.

Babuinul trage ultimul fum, arzându-se ca de obicei, cu mucul.

— Şi încotro credeţi că vrea s-o ia? Completează fără cea mai mică intenţie de umor: Adresa Medico-Legalului n-o ştie.

— Nu, dar ştie cu siguranţă o ALTA.

Telefonistul de serviciu dă buzna în birou. Nu-i nevoie de text, înţelegem ce se petrece. În sfârşit, a sunat Deutschlandul. O luăm la goană. E ora trei ante meridian.

În birou, maiorul M. ne face sst!, de parcă noi am fi dat năvală, pe rouă nescuturată, să cântăm "mulţi ani trăiască!" Deşi convorbirea se înregistrează, ia şi o stenogramă. Aşa-i regula. Se întâmplă ceva cu caseta, scripta manent.

Ne ţinem respiraţia. N-am pierdut mult din convorbire. Un glas ferm, baritonal cere să vorbească cu Nina. Limba, deşi împiedicată, e coerentă şi inteligibilă. Bravo, Nina, de dragul tău, a deprins Helmut româneasca.

"...vreau să vorbesc primul cu Nina, am spus. Aşa de greu?"

Un glas şoptit, precipitat pe care nu-l pot identifica (nu-mi bat capul, există amprente vocale) recomandă:

"Fără fiţe! Eşti bine mersi şi atât."

Vocea Ninei:

"Alo, Helmut..." şi ciripeşte ceva în nemţeşte.

Din nou, glasul şoptit, pe ton agresiv:

"În valahă, tu-ţi paştele mă-tii!"

Helmut:

"Cum te simţi? Tu sănătoasă?"

Nina:

"Da, sunt bine... Te rog, iartă-mă. Procedează cum crezi că e mai bine pentru tine. Nu te gândi..."

Telefonul i-a fost smuls, intervine gardianul Ninei:

"Ce-aţi hotărât?"

Helmut:

"De acord. Trebuie douăzeci patru ore. La loc stabilit, să fie şi Nina. Neapărat ea prezent. Ora douăzeci şi treizeci."

Gangsterul nostru:

"Dacă avertizaţi cumva Poliţia, Nina va suporta consecinţele. Înţelegeţi? Kaput!"

Helmut:

"Ja, înţeleg."

Tranc! Maiorul M. Îşi şterge palmele transpirate de cracii pantalonilor şi caută privirea lui Pascu:

— Asta fu, bădie! Începusem să cred că nu va mai suna niciodată.

Babuinul e dezamăgit:

— Iar aşteptăm, neică?

— Aşteptăm, n-avem încotro. Nu putem rata "marea întâlnire".

Ne întoarcem în biroul nostru. Colonelul deschide larg fereastra. Era şi cazul. Miroase acru a scrumiere pline, a pahare nespălate cu resturi de alcool. Un fluture de noapte caută ceva prin încăpere.

— Cine credeţi că era? întreabă