Se referă la interlocutorul lui Helmut, gardianul Ninei.

— Redford, vreau să zic Săraru.

— El a fost, confirm.

— Deşteptule, spuneai că nu mai e în ţară.

E fericit ori de câte ori mă prinde pe picior greşit. Pascu abandonează fereastra şi se răsuceşte spre noi.

— Şi eu credeam că a virat-o. Acum... sunt aproape sigur că din toată banda, au rămas doar doi inşi. El şi şeful.

— Care şef, domnule colonel? întreabă Babuinul.

Arată spre tavan, dar, de fapt, degetul urcă Dealul Mitropoliei sau — dacă preferaţi şesul — o ia spre Piaţa Victoriei.

— Păi acolo, mormăie, nu ajungem niciodată. Cer audienţă la şeful de cabinet, să-i arestez patronul?

— M-am referit la şeful bandei propriu-zise, al mercenarilor. Pe şestache, profitând de faptul că Pascu s-a întors cu spatele la geam, Bădoiu îşi toarnă în pahar. Înghite iute, pe "nemestecate" şi eu îl privesc crucit. Pare din ce în ce mai vioi, zici că de ieri dimineaţă a ţinut-o într-un orez cu lapte şi a dormit cu un ursuleţ în braţe. Proaspăt, tăpşan de glicină lăcrămată de rouă, propune:

— Domnule colonel, dacă tot avem un răgaz până la ceasurile opt treizeci, cât zise neamţul, mă gândesc să vedem unde ne duce Ţeastă ăl mic.

— Poftim?!

— Câinele lui Condeescu, traduc eu.

Pascu dă hotărât din cap:

— E prea devreme, băieţi. O descindere pripită ne compromite acţiunea şi pune în primejdie viaţa Ninei. Pentru că un lucru este sigur! Săraru ţine permanent legătura cu şeful lui. Au stabilit categoric nişte semnale avertizând asupra unui eventual pericol, un cod pe care noi nu-l cunoaştem. Suntem obligaţi să aşteptăm întâlnirea cu Helmut.

— Mde, face îndoit Babuinul, mi-e ca până atunci, animalul să nu-şi piardă reflexele. Condiţionate şi necondiţionate.

Mă minunez gros:

— Uite unde era Pavlov!

Pascu începe să râdă:

— Mă întreb care dintre voi e cel mai trăsnit.

Răspundem la unison:

— Bădoiu!

— Costea!

— Remiză, apreciază colonelul şi se uită la ceas: E aproape patru. Propun două-trei ore de odihnă. Ne aşteaptă o zi foarte grea. Ne vedem mai târziu.

Rămânem singuri.

— Mie nu mi-e somn, declară Bădoiu. Chiar ai de gând să te culci?

— Da, spun apăsat. Tu, treaba ta ce faci, dar silenţios.

Noţiunea de linişte raportată la personajul lui Bădoiu reprezintă o utopie. Există în viaţă nişte incopatibilităţi. În următoarele zece secunde, Babuinul sforăie. Concret, sare tencuiala de pe pereţi.

Mie îmi zornăie în minte faimoşii utopişti ai secolului trecut. Saint-Simon, Fourrier, Robert Owen... Am avut un profesor de istorie energic.

***

Soarele înfige suliţe ascuţite (de parcă ar exista şi rotunde), direcţionate, fierbinţi. Dar nu asta ne trezeşte, ci Ţa Lenuţa, baptista.

— Luaţi, maică, cât e fierbinte.

Deschid primul ochii:

— Ce-ţi veni, soro, să ne trezeşti cu noaptea în cap?!

— Poruncă de la don' colonel. E ceasurile opt.

Pe birou, aşteaptă o tavă cu ispite. O marmită care-ţi arde degetele conţine ciorbă de burtă. Asta-i pentru Babuinul. Pentru mine, ca un distins ce sunt, o cafetieră cu cacao, alături frişcă şi două brioşe. Firma-i inconfundabilă — Casa Angelo, de aproape-colea. Frumos din partea lui Pascu, mă simt tuşat. Aşa-s eu, impresionabil, atenţiile mă dau gata. Babuinul mă aduce pe pământ:

— Ce luaşi aerul ăsta de bou sentimental?

Se aruncă asupra marmitei, saltă capacul, i se dezvoltă faţa de fericire:

— Pascu? Mă, ăsta merită o statuie! Să ştii că le troscăie pe pitite! Prea le-a nimerit la fix, să meargă aur.

— Se putea să nu bârfeşti?

— Am simţul realităţii. Uite, jur, la înmormântarea ăstuia mă duc!

— Eşti macabru.

— Ba respectuos, Tarzane. La funeraliile lu' tata, de un exemplu, nu mă duc. I-am şi spus-o, şi m-a dezmoştenit.

— De Vlaşca şi Teleorman, ce să-ţi povestesc!

Îşi saltă ochii peste lingura aburindă:

— Nu ştii ce vorbeşti. Un bici cu arnici, de pe vremea Majestăţii Sale Ferdinand întregitorul şi o magazie de damigene goale sunt de colea?... Ţa Lenuţă, stai o ţâră!

— Mi-s cu treburi, don' căpitane.

— Lasă-le dracului, că nu-s pe aragaz!

Femeia se sperie, scuipă peste umăr, printre degete, zboară pe uşă:

— Te-ai dat cu Satana, don' căpitane, e plin de draci acilea, numa' smoală şi păcură!

Babuinul culege ultima lingură:

— E bolândă rău, nenorocita! Voiam s-o întreb ce consumă Pascu acum, la micul dejun. Făcusem un pariu cu mine.

Ei bine, n-o să afle niciodată. Intră colonelul. E ras, pieptănat, are o cămaşă proaspătă şi un aer pe care nu i-l cunosc. Animat, pus pe drăcii. Cui plăteşte nişte poliţe? Destinului? Un amănunt mi se pare neîndoielnic. A decis un rămas-bun cu tam-tam. După cum se conturează peisajul, un hit cu hărmălaie. Ridică palma, oprind orice tentativă de mulţumiri:

— Fleacuri! Dacă mă invitaţi însă într-o zi la voi, să ştiţi că-mi plac cartofii prăjiţi fără capac. Cândva, au constituit un etern conflict între mine şi nevastă-mea. Menaja maşina de gătit.

Ne holbăm amândoi:

— Aţi fost însurat?!

— Lucrurile s-au petrecut atât de demult, încât nici mie nu-mi vine să cred că-mi aparţin... Pe cai! Avem evenimente. A fost găsit copilul Wandei.

Am calculat corect. Un copil blond cu ochi albaştri, pe care să-l cheme şi Patrick, nu-i o întâmplare de toată ziua. L-a detectat sectoristul în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Bravo lui, i-a sclipit ideea! În cartier, s-a deschis un cabinet privat, "Medicul de familie". Ce şi-a zis tablagiul? Primii interesaţi vizavi de o asemenea instituţie sunt bătrânii şi copiii, cei mai frecvenţi solicitanţi ai aşezămintelor medicale. Patrick figurează în fişele cabinetului, ca urmare a unei amigdalite cronice. "Are mă-sa bani de îngheţată", ar fi comentat asistenta.

E nouă şi treizeci când sun la uşa apartamentului. Bloc modest, de lume modestă. Dacă ar fi să mă iau după preşul din faţa uşii, gazda s-a născut dincolo de Prut. E o ciozvârtă de scoarţă caracteristică meleagului, pe care se mai pot desluşi, pe fond negru, tipicii trandafiri roşii, prosperi ca nişte gogoşi, într-o opulenţă de frunze verzi.

Mi se deschide "cu lanţ". Accentul persoanei care mă interoghează înlătură orice dubiu. Arăt legitimaţia, dar nu-i de-ajuns. Îşi aduce ochelarii, o studiază pe toate părţile. A dresat-o bine Wanda. E circumspectă, prudentă, trec cinci minute până să-mi dea drumul în casă. Interior caracteristic, ţipând din toate ungherele nostalgia după meleagul de la Nistru. Un colţ cu