icoane, adevărat altar, scoarţe specifice pe pereţi, pe canapea, pe masă. Pe un platou, un morman de fructe lucioase din material plastic.

Mă pofteşte să iau loc. E neliniştită, mâinile frământă în neştire un colţ de batistă. Totu-i tipic la femeia asta. Capotul înflorat încheiat pe nasturi, papucii moi deformaţi de monturi, talia dolofană, nasul pătlăgică. Să fim înţeleşi, tipic pentru mica burghezie, foarte aproape de sat a Basarabiei. Am văzut la Chişinău nişte splendori, ţine-mă Doamne! Dacă vreţi să vă convingeţi, mergeţi într-o seară la Barul 3 H, sau HA-HA-HA, cum i se spune în mod curent, şi pe urmă să-mi daţi veşti. Corpul de balet e compus doar din surioare păstorite de tov. Lucinschi. Bineînţeles nu-şi duc zilele cu blinele, sarmale unse şi ciuperci murate. Iar la gazda lui Erwin-Alexander-Patrick e suficient să te uiţi o singură dată ca să nu-i refuzi o invitaţie la masă.

Are în jur de şaizeci şi cinci de ani, o cheamă Lucia (pentru intimi, precis Liusea) Olaru şi e văduvă. Pensionară. A lucrat ca infirmieră la Spitalul Cantacuzino. N-are copii, "aşa o vrut Dumnezeu"... La Patrick ţine ca la ochii din cap, şi-i dau lacrimile. I l-a adus doamna Doina acum doi ani şi de atunci, trăieşte într-o spaimă să nu i-l ieie...

Am încă o dată ocazia să constat că Wanda era o femeie deşteaptă. Alta, la banii ei, ar fi plasat copilul într-o familie mai elevată, cu pretenţii, unde ar fi putut primi o educaţie aleasă, deprinde maniere şi aşa mai departe. No! Wanda a ştiut ce face. A preferat o femeie modestă, cinstită până la absolut (exclus să nu fi anvizajat posibilitatea unui şantaj), devotată ca o mucenică. Totul amplificat de o imensă rezervă de sentimente necheltuite.

— ...i-am zâs şi doamnei Doina! Poate să nu-mi deie nici o părăluţă, eu tot oi ocroti copchilul ca pi un bulgăraş de aur. Şi aşa, şi cheltuie nemăsurat, că doar o sângură burticică are drăgălaşul, iar de atâtea jucărele, nu mai încap nici eu în trei odăi.

— Vă vizitează des doamna Doina?

— Când nu-i dusă din ţară, cam de două ori pi săptămână. Ne răspundem însă la telefon în fiecare zi. Se călătoreşte mult...

— Când aţi comunicat ultima oară?

Femeia îşi duce mâna la gură şi chibzuieşte cu ochii aţintiţi la icoane.

— Poa' să fie la vreo cinci, şăsi zâle.

— Aşa... Spuneţi-mi, doamnă Olaru, şi iau un aer confidenţial, v-a explicat de ce ţine copilul la dumneavoastră? Pe şleau, de ce-l ascunde?... Vă rog, nu mă contraziceţi, din felul în care m-aţi legitimat, rezultă că sunteţi o persoană avertizată. V-a atras atenţia să fiţi discretă, atentă. Nu excludea posibilitatea ca băiatul să fie răpit.

Se dă instinctiv înapoi. Mă fixează lung, dintr-o parte, ca păsările, cu ochiul pe jumătate închis:

— Dar, oare, de ce n-o întrebaţi pi dânsa?

I-o spun brutal, fără menajamente:

— Doamna Doina a fost asasinată.

Îşi duce palma la gura căscată de groază. Ochii i se umplu de lacrimi:

— Măiculiţă Doamne!... Aşa tânără şî frumoasă! Ca o zână! Parcă mi-era mie o teamă! Atâta frumuseţe se plăteşte...

— Spuneţi-mi, vă rog, ce explicaţie v-a dat.

— Mi-o zâs că-l fereşte de tată-său, care opinteşte să i-l ieie cu de-a sila. Gâlceavă şi patimă, ca la tătă lumea...

Dintr-o dată, ochii i se dilată de spaimă, se năpusteşte ca o leoaică:

— Şi băietul?... Cui rămâne băietul? Eu nu-l las dus de la mini, nici de m-oţi face fărâme. Aşa să ştiţi!

— Patrick are o bunică, mama doamnei Doina. Îl reclamă şi ea.

— Aşă?! Şi până mai amu, ce-o pândit? Doamne, Bunuţule şi Drăguţule, ce pacoste pe capul meu!

Boceşte înghesuit, cu faţa în pumni, brusc împuţinată. O scutur uşor de umăr:

— Îmi dau seama că vă e greu, dar sunt convins că veţi ajunge la o înţelegere. La o adică, Patrick poate să aibă două bunici... Unde-i acum? Nu vă speriaţi, vreu doar să-l văd.

Tocmai s-a trezit. Odaia s-ar putea numi Paradisul Copiilor; jucării rafinate şi costisitoare, menajerie de pluş, nu lipseşte calul de lemn cu harnaşament somptuos, Pegas de cnezi şi voievozi.

Patrick e însorit şi radios ca însăşi primăvara de afară. Întinde spontan braţele spre Lucia Olaru. Se înţeleg şi se iubesc, o pricepi dintr-o privire. Pe perna de alături, mai doarme Teddy Bear, grăsan, simpatic foc şi galben ca un canar.

Lucia Olaru ia în braţe băiatul şi-l strânge cu disperare:

— Odoraşul mamei! Uitaţi-vă numai la el, ce îngeraş de copchil! Îi mamă-sa cap tăiet!

Într-adevăr, un exemplar pe potriva Wandei. În genul lui Shirley Temple, bucălat, de o drăgălăşenie irezistibilă. Îţi vine să-l ciupeşti, să nu-l mai laşi din braţe.

— Cum te cheamă? întreb stereotip.

— Ewialesandepatic, şi întinde mânuţele spre mine.

Tot ca prostul — ăsta mi-s şi basta! — mă simt înduioşat. Ce l-o fi aşteptând? Noroc că are bani şi sper ca asta să-i fie de-a-juns. Până una alta, alături de Lucia Olaru i-ar fi, dar cea care decide e doamna State, bunica.

Ne întoarcem în camera de zi. Bătrâna îmi caută ochii:

— De-amu, ce se va întâmpla?

— Nu ştiu, nu eu hotărăsc. Pentru moment, nu ieşiţi din casă, nu-l scoateţi nici la plimbare, nu deschideţi nimănui uşa chiar dacă vi se arată o legitimaţie. Orice ar interveni, îmi telefonaţi. Vă las numărul meu.

— Nici după lapte?

— Nici. Presupun că aveţi destule provizii ca să rezistaţi o zi, două. Până atunci, lucrurile se vor limpezi. Insist, doamnă Olaru, nu comiteţi imprudenţe. Consideraţi-vă amândoi consemnaţi la domiciliu... Încă o problemă! Mama băiatului se simţea în pericol. Nu v-a spus cum să procedaţi în caz că i se întâmplă ceva?

Femeia tresare speriată:

— Măiculiţă, cum de-am uitat! Mi-o lăsat, cum să nu, un plic mi-o lăsat, îl ţân în şifonier, lângă decizia de pensie. Numai oleacă...

Se repede în dormitor, aud zornăit de chei şi se întoarce cu un plic galben. Secretul conţinutului e asigurat de o mică încuietoare metalică şi două sigilii. Destinatar — POLIŢIA ROMÂNĂ, iar dedesubt, adresa din Calea Victoriei.

— Mi-o zâs că dacă nu se răspunde vreme de două săptămâni, să-l duc la miliţie, la comandantul şăf.

— Dacă n-aveţi încredere în mine...

— Am, numa' să-mi daţi o hârtie la mână,