o văd, o văd toată, aşa cum poate n-am văzut-o niciodată! Exact aşa ca şi cum aş fi descoperit cele patru continente ale lumii, vreau să zic cele cinci continente{43}. Auzi ce i-a dat prin gând! E ea întreagă, aşa cum o ştiu, Katenka, eleva de pension, care, din mărinimie, ca să-şi scape tatăl din impas, nu s-a temut să meargă acasă la un ofiţer imbecil, un mitocan, ştiind că s-ar putea să aibă de înfruntat cele mai josnice insulte! Dar câtă mândrie în nevoia asta aprigă de a pune totul în joc, de a arunca mănuşa destinului, de a merge până în pânzele albe! Spui că mătuşa ei a încercat s-o oprească? ştii, mătuşica asta este şi ea tot un fel de zbir, soră bună cu generăleasa de la Moscova; umbla şi ea tot aşa, cu nasul pe sus, mai dihai chiar decât soră-sa, până ce bărbatu-său a fost prins c-a băgat mâna în banii statului, drept care a pierdut tot ce avea – şi moşia, şi tot; şi de unde până atunci soţioara dumnealui era ţanţoşă de nu-i găseai pereche, dintr-o dată i-a căzut nasul şi nu l-a mai ridicat nici până azi. Şi zici c-a încercat s-o oprească, şi Katia n-a vrut s-o asculte? „Sunt în stare să răzbesc oriunde, totul mi se pleacă până la picioare! Dacă vreau, pot s-o vrăjesc şi pe Gruşenka!” şi ştii, credea într-adevăr că poate, se bizuia prea mult pe talentele ei! De, cine-i de vină? Îţi închipui cumva că intenţionat a sărutat cea dintâi mâna Gruşenkăi, că avea cine ştie ce planuri ascunse? Nu, s-a îndrăgostit pur şi simplu de Gruşenka, ba nu, nu de Gruşenka, ci de visul pe care-l urzise, de iluzia ei, gândindu-se tot timpul în sinea sa: e visul meu, e iluzia mea! Alioşa, frăţioare, spune-mi, zău, cum ai reuşit să scapi de ele când sunt aşa cum sunt? ţi-ai ridicat anteriul şi-ai rupt-o la fugă, nu? Ha-ha-ha!

— Mi se pare că nu-ţi dai seama, frate, cât de adânc ai jignit-o pe Katerina Ivanovna povestindu-i Gruşenkăi tot ce s-a întâmplat în ziua aceea, lucruri pe care Gruşenka n-a găsit ceva mai bun de făcut decât să i le arunce în faţă: „Te duceai pe înserat acasă, la burlaci, să-ţi pui frumuseţea la mezat!” Există oare insultă mai grea pentru o femeie? Pe Alioşa îl chinuia gândul că fratele său se bucura parcă în sine de umilinţa Katerinei Ivanovna, deşi era cu neputinţă de crezut.

— Ba! Dmitri Fiodorovici se încruntă, luându-şi o mutră fioroasă, şi deodată se plesni cu palma peste frunte. Deşi Alioşa îi istorisise totul din fir-a-păr, arătându-i cum fusese insultată Katerina Ivanovna şi pomenindu-i şi de ceea ce-i strigase la urmă: „Fratele dumitale este un ticălos!”, abia acum parcă se dumirea. Da, aşa este, mi se pare că i-am povestit Gruşenkăi despre „ziua aceea nenorocită”, cum zice Katia. Da, da, ştiu bine că i-am povestit, mi-aduc aminte! Asta s-a întâmplat tot acolo, la Mokroe, eram beat, ţigăncile cântau... Dar am plâns cu lacrimi amare şi m-am zvârcolit, am căzut în genunchi şi m-am închinat cu gândul la chipul Katiei, şi Gruşenka a înţeles. A înţeles tot, îmi amintesc că şi ea a lăcrămat... Ah, fir-ar al dracului! Păi se putea oare altfel? Atunci a lăcrămat, şi acum... acum „i-a înfipt cuţitul în mimă”! Aşa-s muierile... Puse ochii în pământ şi rămase aşa, pe gânduri. Da, sunt un ticălos! Ce mai încolo, încoace, un ticălos sadea! rosti el deodată sumbru. Ce importanţă are dacă am plâns ori nu, sunt un ticălos! Spune-i că recunosc, sunt aşa cum m-a numit ea, dacă asta poate să-i aducă vreo mângâiere. Şi acum, destul, te las cu bine, ce să mai pălăvrăgim! Nu-i nici o bucurie. Să ne căutăm fiecare de drum. Şi să ştii că de azi încolo nu mai vreau să te văd până când o veni momentul! Rămâi cu bine, Aleksei!

Îi strânse cu putere mâna şi cu capul în piept, ţinând mereu ochii plecaţi în pământ, se smulse din loc şi porni grăbit spre oraş. Alioşa se uită după el, ca şi cum nu-i venea să creadă că plecase chiar de tot. Şi într-adevăr, după câţiva paşi, Dmitri se opri brusc.

— Stai, Aleksei, vreau să-ţi mai spun ceva, numai ţie îţi spun! Uită-te la mine, uită-te bine; aici, vezi tu, aici se pregăteşte o mârşăvie cumplită, ceva cum nu s-a mai pomenit (spunând „aici, vezi tu, aici”, Dmitri Fiodorovici se izbi cu pumnul în piept cu un aer ciudat, ca şi cum „mârşăvia” de care vorbea s-ar fi aflat, ar fi stat la păstrare acolo, undeva, pe pieptul lui, poate ascunsă într-un buzunar sau cusută şi atârnată de gât). Tu mă cunoşti, sunt un ticălos patentat! Dar să ştii un lucru: tot ce am făcut până acum, adică până în ziua de azi, tot ce am să mai fac de aci înainte – auzi tu? – nici pe departe nu se poate compara în josnicie cu mârşăvia pe care acum, uite, chiar acum, în clipa asta, o port aici, în sân, şi bagă de seamă, e ceva care dospeşte şi e pe cale să se împlinească, ceva care depinde numai de mine, un lucru pe care aş putea să-l împiedic sau să-l înfăptuiesc. Dar până la urmă, totuşi am să-l săvârşesc, n-am să-l împiedic, nu! Acum câteva ceasuri ţi-am povestit tot, numai despre treaba asta n-am suflat un cuvânt, pentru că, oricum ar fi, nici chiar aşa obraz gros n-am! Mai pot încă să mă opresc; şi oprindu-mă, chiar mâine mi-aş putea recâştiga măcar pe jumătate onoarea pierdută, dar n-am să mă opresc, ştiu bine că nu, am să îndeplinesc până la capăt mârşăvia, iar tu să fii martor că ţi-am mărturisit dinainte, cu bună ştiinţă! Haos şi beznă! N-am ce să-ţi explic, ai să afli totul odată şi odată, când o să vină momentul. Mocirla împuţită şi scorpia infernala! Adio! Nu te ruga pentru mine, nu merit şi nici n-am nevoie deloc, nu, n-am deloc nevoie... nu-mi trebuie deloc! La o parte!...