Alioşa ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu găsea nici un cuvânt. Şi simţea cum i se strânge inima dureros.

— Pleacă, Aleksei Fiodorovici! Mi-e ruşine, mă simt îngrozitor de prost! Mâine... te implor în genunchi, vino mâine! Nu mă judeca, te rog, iartă-mă, nu ştiu încă ce am să fac!

Alioşa ieşi în stradă împleticindu-se. Îi venea şi lui să plângă, aşa cum plângea ea. Servitoarea îl ajunse din urmă.

— Domnişoara a uitat să vă dea biletul acesta din partea doamnei Hohlakova, îl are la dumneaei de la prânz.

Alioşa primi cu un gest automat micul plic roz şi, inconştient de ceea ce face, îl vârî în buzunar.

XI - ÎNCĂ O REPUTAŢIE PIERDUTĂ

Din oraş şi până la mănăstire era cale de o verstă, ba poate chiar ceva mai mult. Alioşa porni grăbit pe drumul care la ora aceea era pustiu. Se lăsase noaptea, şi abia dacă puteai să desluşeşti ceva la treizeci de paşi mai încolo. La jumătatea drumului era o răscruce. Acolo, sub o răchită singuratică, se zărea ceva ca o umbră de om. Când Alioşa ajunse în dreptul copacului, mogâldeaţa o zbughi din loc, repezindu-se asupra lui cu un urlet sălbatic:

— Banii sau viaţa!

Alioşa tresări înfricoşat.

— Mitea! exclamă el cu mirare.

— Ha-ha-ha! Te-ai speriat? Mă gândeam: unde să-l aştept? Lângă casa ei? Acolo sunt trei drumuri care se despart, puteai să treci pe lângă mine fără să te văd. Atunci m-am hotărât să te aştept aici. Ştiam în orice caz că n-ai pe unde s-o iei prin altă parte, fiindcă alt drum nu există până la mănăstire. Hai, spune-mi ce-a fost, adevărul adevărat, striveşte-mă ca pe un gândac... Dar ce ai?

— Nimic, frăţioare... m-am speriat, atâta tot. Vai, Dmitri! Alioşa izbucni în plâns, simţea de mult nevoia să se descarce, dând drumul lacrimilor; iar acum, dintr-o dată, parcă se frânsese ceva în pieptul lui. Adineauri l-ai umplut de sânge pe tata... Era cât pe-aci să-l omori... l-ai blestemat... Şi acum... acum îţi arde de glumă... banii sau viaţa!

— Ei şi? Nu se cade? Sau crezi că nu se potriveşte cu situaţia?

— Nu... nu... am zis şi eu aşa...

— Stai. Priveşte ce noapte: e întuneric beznă, şi norii ăştia, şi vântul care s-a stârnit! M-am ascuns aici sub copac să te aştept, şi-n vremea asta mă gândeam (să mă bată Dumnezeu dacă nu-i aşa), de ce să mă chinuiesc, la ce bun să mai aştept? Uite copacul, am o batistă, am cămaşa, tocmai bine ca să încropesc o funie şi, dacă o mai înnădesc cu bretelele, de ce să mai fac umbră pământului, de ce să-l mai pângăresc cu ticăloşia mea? Apoi te-am auzit venind, Doamne, parcă m-am luminat deodată; uite, zic, mai există totuşi un om pe care-l iubesc, omuleţul acela de colo, frăţiorul meu drag, mai drag decât orice pe lumea asta, singurul om pe care-l iubesc cu adevărat! şi am simţit că ţin atât de mult la tine în clipa aceea, că m-am gândit: am să mă arunc de gâtul lui! Dar tot atunci mi s-a năzărit şi ideea asta neroadă: „Ia hai să-l sperii; aşa, ca să mai râdem puţin!” şi am ţipat ca un dobitoc ce sunt: „Banii sau viaţa!” Iartă-mă, te rog, pentru tâmpenia asta, nu ştiu ce m-a apucat, dar să ştii că în sufletul meu totul e... aşa cum trebuie să fie... Ei, fir-ar să fie, haide, dă-i drumul, spune odată ce a fost acolo! Ce a spus? Loveşte-mă, calcă-mă în picioare, nu-ţi fie milă de mine! S-a înfuriat rău?

— Nu, nu, a fost altceva... Mitea, nici nu-ţi închipui ce s-a întâmplat. Le-am găsit acolo... pe amândouă.

— Care amândouă?

— Am găsit-o pe Gruşenka la Katerina Ivanovna. Dmitri Fiodorovici rămase înmărmurit.

— Nu se poate! strigă el. Aiurezi! Gruşenka la ea?! Alioşa îi povesti tot ce se petrecuse din momentul în care intrase în salonul Katerinei Ivanovna. Vorbi cam zece minute, poate nu tocmai curgător şi ordonat, dar izbutind totuşi să-i redea îndeajuns de clar peripeţiile, cuvintele şi gesturile mai semnificative şi să-i împărtăşească destul de sugestiv – uneori printr-o simplă observaţie – propriile lui impresii. Dmitri îl asculta în tăcere, cu ochii aţintiţi drept înainte. Avea o privire fixă, neliniştitoare, dar Alioşa îşi dădea seama că înţelegea tot, că vedea în sinea lui lămurit tot ce se întâmplase. Pe măsură ce povestirea se depăna, pe chipul lui Dmitri Fiodorovici se aşternea o umbră nu atât mohorâtă, cât ameninţătoare. Încruntat, cu dinţii încleştaţi, privirea lui devenea parcă din ce în ce mai fixă, mai îndărătnică, mai fioroasă... Cu atât mai neaşteptată fu, aşadar, schimbarea ce se petrecu subit un moment mai târziu, când, aproape fulgerător, figura lui până atunci mânioasă şi înfricoşătoare se destinse deodată, gura i se descleştă, şi Dmitri Fiodorovici izbucni în cel mai impetuos, cel mai sincer hohot de râs. Râdea cu atâta poftă, încât se cutremura tot, şi o bună bucată de vreme nu fu în stare să scoată o vorbă.

— Şi zi aşa, nu i-a pupat mînuţa! A şters-o fără să i-o fi pupat! strigă el cuprins de o exaltare bolnăvicioasă, s-ar putea spune aproape insolentă, daca n-ar fi fost atât de spontană. Şi cealaltă zici că urla şi c-a făcut-o tigru! Chiar aşa, tigru, şi este! Care va să zică, s-o urce pe eşafod? Ba bine că nu, n-ar strica, zău, n-ar strica, sunt exact de aceeaşi părere, asta şi merită! Numai că, vezi tu, frăţioare, eşafodul o fi el bun la ceva, dar mai întâi ar trebui să se lecuiască. O, da, o văd foarte bine pe această regină a neruşinării, povestea asta cu mânuţa o arată aşa cum e, o scorpie infernală! Regina tuturor scorpiilor, câte or fi existând pe faţa pământului! Este într-adevăr extraordinară în felul ei! şi zici c-a fugit acasă? Eu... ah... Mă duc imediat la ea! Alioşka, nu mi-o lua în nume de rău, şi eu cred tot aşa, că nu merită decât să-i pui ştreangul de gât, şi încă ar fi prea puţin...

— Dar Katerina Ivanovna? întreba întristat Alioşa.

— Şi pe ea