— Ba nu, domnişoară, îngeraş, nu, nu v-am promis nimic! îi tăie vorbă Gruşenka domol şi cu acelaşi glas cumpănit şi aceeaşi senină candoare zugrăvită pe figură. Uite, acum poţi să-ţi dai seama, domnişoară, că sunt rea şi fac numai ce-mi place! Dă, dă, aşa e, nu fac decât ce-mi trăsneşte prin cap. Poate că v-am promis ceva, nu zic nu, mai adineauri, dar acum stau şi mă gândesc: dar dacă mi-o plăcea el iar, adică Mitea, fiindcă mi-a plăcut o dată tare mult, aproape o oră întreagă. Şi cine ştie dacă n-o să mă duc chiar acum la el să-i spun să rămână la mine de azi încolo... Vedeţi, aşadar, ce schimbătoare sunt...

— Bine, dar adineauri spuneai... cu totul altceva... abia putu să îngâne Kăterina Ivanovna.

— Ah, adineauri! Ei, ce să-i faci, păcătoasa asta de inimă se moaie numaidecât. Când mă gândesc prin câte a trecut, săracul, din pricina mea! şi dacă, ducându-mă acasă, mi se face iarăşi milă de el... atunci?

— Nu m-aş fi aşteptat...

— Ei, domnişoară, domnişoară, ce suflet bun şi nobil aveţi! Acum cine ştie dac-o să mă mai îndrăgiţi, aşa proastă cum sunt şi cu firea ăsta păcătoasă a mea!... Daţi-mi mânuţa asta dulce, de îngeraş, drăguţă domnişoară, se rugă ea duios, luând mâna Katerinei Ivanovna cu un fel de evlavie. Daţi-mi-o, scumpă domnişoară, ca s-o sărut, aşa cum aţi sărutat-o pe a mea. De trei ori mi-aţi sărutat-o, ţineţi minte? Poate c-ar trebui la rândul meu să v-o sărut de trei sute de ori ca să fim chit. Ce să-i faci, ce-o fi o fi, Dumnezeu cu mila! Poate c-am să fiu roaba dumneavoastră şi am să caut să vă fac pe plac în toate cele, întocmai ca o roabă. Şi acum, fie ce-o fi, cum o vrea Dumnezeu, fără nici un fel de legăminte şi promisiuni! Mânuţa asta, ah, mânuţa asta dulce! Domnişorica mea scumpă, zână mea din poveşti, frumoasă cum nu e alta pe lume! Gruşenka duse încet la buze mâna Katerinei Ivanovna cu un gând, ce-i drept, cam ciudat : ca „să fie chit”, înapoindu-i sărut pentru sărut.

Katerina Ivanovna nu-şi retrase mâna; asculta cu un grăunte de speranţă promisiunea din urmă, şi ea tot atât de curios formulată, a Gruşenkăi, care se arăta gata să i se supună în totul „ca o roabă” ; şi se uita ţintă în ochii ei, care păstrau aceeaşi expresie candidă, încrezătoare, aceeaşi seninătate şi voie bună... „Poate că-i prea naivă!” se gândi Katerina Ivanovna cu o licărire de nădejde. Între timp, Gruşenka, fermecată de „mânuţa ei dulce”, o ducea încet-încet la gură. În momentul când însă era gata s-o atingă cu buzele, se opri câteva clipe, ca şi cum ar fi chibzuit ceva.

— Ştiţi ceva, dragă domnişoară, îngeraş scump... rosti ea deodată cu cel mai duios şi mai dulce glăscior. Totuşi, n-am să vă sărut mânuţa! şi Gruşenka izbucni într-un râs sprinţar, zglobiu.

Katerina Ivanovna tresări.

— Cum vrei... Dar de ce?

— Ca să-ţi aduci aminte că mi-ai sărutat mânuţa şi eu nu ţi-am sărutat-o! O licărire ciudată îi fulgeră în privire. Se uită drept în ochii Katerinei Ivanovna.

— Neobrăzata! şopti Katerina Ivanovna, ca şi cum s-ar fi luminat deodată ceva în mintea ei, şi sări în picioare roşie ca focul de mânie. Gruşenka se sculă şi ea tacticos.

— Am să-i spun şi lui Mitea că mi-ai sărutat mânuţa, dar că eu n-am catadicsit să ţi-o sărut. Ce-o să mai râdă!

— Ieşi afară, ticăloaso!

— Vai, ce ruşine, domnişoară, ce ruşine, nu m-aş fi aşteptat să aud asemenea cuvinte din gura dumitale, drăguţă domnişoară, nu-i frumos!

— Ieşi afară, creatură de vânzare! urlă Katerina Ivanovna. Toată faţă i se schimonosise şi tremura.

— Ei, asta-i bună, ba nu zău, creatură de vânzăre! Da dumneata ce erai când umblai după parale prin casele burlacilor pe înserat, spune, nu te duceai să-ţi pui frumuseţea la mezat, ce, parcă eu nu ştiu?!

Katerina Ivanovna dădu un ţipăt, şi poate ca ar fi tăbărât asupra ei dacă Alioşa n-ar fi reţinut-o cu toată puterea.

— Nici un pas, nici un cuvânt! Lăsaţi-o în pace, nu-i mai răspundeţi nimic, o să plece singură, o să plece chiar acum!

În aceeaşi clipă, alarmate de ţipătul Katerinei Ivanovna, cele două mătuşi şi fata din casă năvăliră în odaie. Câteşitrele se repeziră spre ea.

— Am să plec, zise Gruşenka, luându-şi mantila de pe divan. Alioşa, dragul meu, nu vrei să mă conduci?

Alioşa îşi împreună mâinile a rugă.

— Pleacă, pleacă mai repede!

— Alioşenka, iubitule, condu-mă, te rog! Am să-ţi spun ceva drăguţ, drăguţ de tot! Numai pentru tine, Alioşenka, am făcut tot circul ăsta. Hai, scumpule, vino cu mine, să vezi că n-o să-ţi pară rău!

Alioşa se întoarse, frângându-şi mâinile. Gruşenkă dispăru pe uşă, râzând în hohote.

Katerina Ivanovna se zbătea pradă unei crize de nervi. Plângea cu sughiţuri, se înăbuşea mereu. Toată lumea forfotea în jurul ei.

— Nu ţi-am spus eu?... o dojenea cea mai în vârstă dintre mătuşi. Am căutat să te împiedic cu orice chip să faci pasul ăsta ... prea eşti inimoasă... nu înţeleg, zău, cum de ţi-a putut trece prin minte aşa ceva! Ce ştii tu de ce poate fi în stare o lepădătură ca asta, care se spune că-i mai mârşavă ca toate... De, cine poate să-ţi ţină piept, prea eşti încăpăţânată, fetiţo, nu faci decât ce te taie capul!

— Este un tigru! răcnea Katerina Ivanovna. De ce m-ai oprit, Aleksei Fiodorovici? Ah, ce bătaie i-aş fi tras!

Nu mai era în stare să se stăpânească în faţa lui, sau poate nici nu voia să se stăpânească.

— Ar trebui bătută cu biciul de către călău, pe eşafod, în faţa lumii întregi!...

Alioşa începu a se retrage spre uşă.

— Doamne! strigă deodată Katerina Ivanovna, înălţându-şi braţele către cer; dar el, el! Cum a putut să se poarte atât de urât cu mine, atât de neomenos?... I-a povestit tot lepădăturii ăsteia, tot ce s-a întâmplat atunci, în ziua aceea nenorocită, fie blestemată în veci! „Te duceai să-ţi pui frumuseţea la mezat, drăguţă domnişoară!” ştie tot,