sale atât de mlădioase, de felină. Cu toate astea, trupul îi era destul de plinuţ, de voinic. Şalul nu putea să-i ascundă rotunjimile umerilor bogaţi, nici pieptul pietros de adolescentă. Trupul acesta părea să tăinuiască formele unei Venus din Milo, deşi chiar de pe acum întrucâtva exagerate. Cunoscătorii frumuseţii feminine ruseşti ar fi pronosticat cu certitudine, cântărind-o pe Gruşenka din ochi, că frumuseţea ei, atât de proaspătă acum, la treizeci de ani avea să-şi piardă armonia, o să se lăbărţeze, că trăsăturile feţei i se vor accentua, că-n jurul ochilor şi pe frunte vor începe a miji foarte curând creţuri subţiri, că tenul i se va înăspri şi pielea i se va înroşi, într-un cuvânt, că frumuseţea ei era trecătoare, o frumuseţe cum poţi întâlni destul de frecvent printre femeile ruse. Alioşa, bineînţeles, nu-şi pusese asemenea probleme; dar, cu toate că era încă sub vraja acestui chip, avea o senzaţie penibilă şi se întreba cu oarecare părere de rău: de ce oare tărăgăna aşa cuvintele, de ce vorbea afectat? Găsea probabil că-i mai frumos să gângurească aşa, cu nefireşti mlădieri în glas, lungind mieros fiece silabă pe un ton cântat. Era probabil o deprindere proastă, o fandoseală de un gust cam îndoielnic, mărturie a faptului că fusese crescută într-un mediu vulgar, însuşindu-şi din copilărie concepţiile mahalalei despre buna-cuviinţă. Şi totuşi, felul ei de a vorbi, lungind silabele, i se părea lui Alioşa într-o flagrantă contradicţie cu expresia copilăroasă, naivă şi fericită a chipului, cu scânteierea senină, de prunc fericit, a ochilor! Katerina Ivanovna o aşezase într-un fotoliu în faţa lui Alioşa şi-i sărutase de câteva ori pătimaş buzele zâmbitoare. Părea îndrăgostită de Gruşenka.

— Ştii, acum ne-am văzut pentru primă oară, Aleksei Fiodorovici, îi explică ea încântată. ţineam neapărat s-o cunosc, s-o văd, voiam chiar să mă duc la dânsa, şi uite că mi-a împlinit dorinţa, a venit ea la mine. Eram sigură că noi două o să descurcăm toate iţele, toate, toate! îmi spunea mie inima că aşa o să fie... M-au rugat să renunţ, să nu fac pasul ăsta, dar presimţeam că asta e singura ieşire, şi, cum vezi, n-am greşit. Gruşenka mi-a explicat tot, toate intenţiile ei; ca un înger blând a coborât la mine şi mi-a adus împăcarea şi bucuria...

— Domnişoara, bună şi dulce cum e, nu s-a socotit înjosită să vorbească cu mine, gânguri Gruşenka, păstrând pe buze acelaşi surâs drăgălaş, fericit.

— Să nu te mai prind că vorbeşti aşa, zâna mea fermecată! Stai, încă o guriţă. Uite, buză de jos parcă-i puţin umflată, s-o sărutăm, ca să se umfle mai tare, uite aşa, şi aşa, şi aşa... Priveşte-o, Aleksei Fiodorovici, e ca un înger picat din cer, simţi cum îţi râde inima numai când te uiţi la ea.

Alioşa roşi în timp ce un tremur mărunt, aproape insesizabil, îi învăluia trupul...

— Prea mă răsfăţaţi, frumoasă domnişoară, şi zău dacă merit atâta alintare!

— Nu merită! Auzi, că nu merită! Tocmai ea! exclamă cu aceeaşi exaltare Katerina Ivanovna. Nu ştii dumneata, Aleksei Fiodorovici, ce căpşor năstruşnic avem noi şi ce inimioară mândră, oho, tare mândră, care face numai ce-i place! Nu cunoşti sufleţelul nostru, Aleksei Fiodorovici, cât e de nobil şi de generos, aşa-i că nu-l cunoşti? Numai că, din păcate, n-am avut parte de fericire. Am jertfit totul, da, da, fără nici o şovăire, unui om care cine ştie dacă merita aşa ceva, sau poate că era prea uşuratic. Fiindcă a fost un om în viaţa noastră, un ofiţer, care ne-a furat inimioara, şi atunci i-am dăruit tot, tot; asta a fost mai demult, acum vreo cinci ani, pe urmă ne-a părăsit şi s-a însurat cu alta. Acum e văduv, ne-a scris c-o să vină aici după noi. Află că toată viaţa numai pe el l-am iubit, numai şi numai pe el! O să vină, şi Gruşenka o să fie iar fericită, după ce cinci ani – gândeşte-te că sunt cinci ani la mijloc – a fost vai de sufletul ei! Dar cine ar putea să ne reproşeze ceva, cine ar putea să se laude că ne-ar fi câştigat bunăvoinţa? Doar bătrânul acela şchiop, negustorul; acela însă a fost mai curând ca un tată pentru noi, un ocrotitor. Ne-a găsit în pragul disperării, zbuciumată, părăsită de omul pe care l-am iubit atât... voiam tocmai să ne facem seama, să ne înecăm, şi bătrânul acela ne-a scăpat de la moarte, da, ne-a scăpat!

— Nu ştiu de ce mă apăraţi aşa, frumoasă domnişoară, prea sunteţi grăbită în toate! ciripi Gruşenka.

— Eu să te apăr? Pot eu să te apăr oare? Cum crezi că mi-aş permite aşa ceva? Gruşenka, îngeraşule, dă-mi mânuţa încoace. Ia uite numai ce mânuţă mică, şi durdulie, Aleksei Fiodorovici, ţi-e mai mare dragul s-o priveşti! O vezi? Ea mi-a adus fericirea, m-a înviat din morţi şi am s-o sărut şi pe-o parte, şi pe alta, uite-aşa, şi-aşa, şi iar aşa!

Şi Katerina Ivanovna, care părea beată de fericire, sărută de trei ori mânuţa într-adevăr încântătoare, dar poate puţin cam grăsulie a Gruşenkăi. Iar Gruşenka stătea cu mâna întinsă şi râdea nervos, încântată, într-o cascadă de sunete, contemplând-o pe „frumoasa domnişoară”; era evident că-i făcea o deosebită plăcere s-o vadă sărutându-i-o. „E prea exaltată!” se gândi Alioşa, îmbujorându-se; inima îi zvâcnea neliniştită.

— De ce vreţi să mă faceţi să roşesc, frumoasă domnişoară, sărutându-mi mâna de faţă cu Aleksei Fiodorovici?

— Cum aş putea să vreau aşa ceva? se miră Katerina Ivanovna. Vai, scumpa mea, ce greşit mă înţelegi!

— Poate că nici dumneavoastră, frumoasă domnişoară, nu mă înţelegeţi, poate că sunt mult măi rea decât vă închipuiţi. Fiindcă sunt rea, nu fac decât ce-mi place mie. Pe Dmitri Fiodorovici eu l-am prins în mreje numai aşa, ca să-mi bat joc de el.

— Şi acum tot dumneata o să-l scapi! Mi-ai dat cuvântul. O să-i explici – nu-i aşa? – o să-i arăţi că iubeşti pe altul, că-l iubeşti de mult şi că vrea să se însoare cu dumneata...

— Ba nu, nu v-am promis nimic. Dumneavoastră mi-aţi spus să fac aşa, eu însă n-am promis nimic.

— Vrei să spui că