dar tocmai din pricina asta e atât de distrus. Mi-a spus că se simte dezonorat şi că, orice s-ar întâmpla de acum încolo, pentru el e totuna, răspunse cu căldură Alioşa, în sufletul căruia începuse să mijească iarăşi speranţa la gândul că poate, totuşi, mai există o ieşire, o punte de scăpare pentru fratele lui. Aşadar... dumneavoastră ştiţi ce-i cu banii? adăugă el şi amuţi brusc.

— Ştiu precis, mai demult. Am telegrafiat la Moscova şi mi s-a răspuns că nu s-au primit banii. Înseamnă că nu i-a expediat, dar n-am spus nimic. Abia săptămâna trecută am aflat cât era de strâmtorat. Nu vreau acum decât un singur lucru: să-şi dea seama la cine trebuie să vină, cine îi este cel mai credincios prieten. Dar dacă el nu vrea să creadă că are în mine cel mai devotat prieten, n-a căutat niciodată să mă cunoască, nu vede în mine decât femeia! Toată săptămâna m-am frământat gândindu-mă cum să fac să nu-i fie ruşine de mine pentru că a cheltuit banii. Adică nu, să-i fie totuşi ruşine de alţii, de toată lumea, de sine însuşi chiar, dar nu de mine. Doar lui Dumnezeu îi mărturiseşte tot ce are pe suflet, fără nici o sfială? Cum de nu şi-a dat încă seama ce sunt în stare să îndur pentru el? De ce, de ce n-a reuşit încă să mă cunoască? Cum a putut să nu mă cunoască după toate câte s-au întâmplat? Vreau să-l salvez, să-l salvez definitiv. Să uite că sunt logodnica lui! Se teme să nu fie dezonorat în ochii mei! De dumneata nu s-a temut, dumitale ţi-a dezvăluit tot! De ce nu m-a socotit niciodată demnă de atâta încredere?

Ultimele cuvinte fură rostite cu lacrimi în glas; şi deodată o bufni plânsul.

— Trebuie să vă mai spun, rosti Alioşa cu o voce tremurătoare, ce s-a petrecut adineauri între el şi tata. Şi-i descrise scena dintre cei doi, povestindu-i cum fusese trimis după bani, cum după aceea Dmitri intrase buzna în casă, snopindu-l în bătaie pe bătrân, şi cum, în cele din urmă, insistase din nou cu tot dinadinsul să meargă la dânsa şi să-i spună din partea lui „rămas-bun”... Pe urmă a plecat la femeia aceea... adăugă Alioşa cu glas scăzut.

Katerina Ivanovna râse nervos.

— Şi dumneata crezi că n-aş fi în stare s-o suport şi pe femeia aceea? spuse Katerina Ivanovna cu un râs nervos. Crezi, oare, că n-aş putea să suport? Sunt sigură însă că n-o să se însoare cu ea. Îţi închipui cumva că un Karamazov poate fi mistuit o veşnicie de o pasiune ca asta? Fiindcă e vorba numai de patimă aici, nu de iubire. N-o să se însoare cu ea, pentru că ea n-o să se mărite cu el... Şi Katerina Ivanovna avu din nou un zâmbet ciudat.

— Poate c-o să se însoare totuşi, rosti Alioşa trist, cu ochii în pământ.

— Îţi spun eu că n-o să se însoare! Fata aceea e un înger, ştii dumneata? exclamă ea cu o neaşteptată ardoare. Este cea mai extraordinară fiinţă dintre toate fiinţele extraordinare de pe faţa pământului! E într-adevăr o femeie încântătoare, dar în acelaşi timp un suflet bun şi nobil, un om plin de voinţă. De ce te uiţi aşa la mine, Aleksei Fiodorovici? Te surprinde ce-ţi spun, sau poate că nu mă crezi? Agrafena Aleksandrovna, îngeraşule! strigă ea deodată, întorcând capul spre odaia de alături. Vino aici, Alioşa e băiat tare cumsecade şi cunoaşte toate frământările noastre, vino să te vadă!

— Aşteptam după perdea să mă chemaţi, rosti un glas duios, aproape dulceag.

Perdeaua se ridică şi... Gruşenka în persoană, veselă şi încântată, se apropie de masă. Alioşa tresări deodată înfiorat. O privi ţintă, fără să-şi poată lua ochii de la ea. Asta era, vasăzică, femeia aceea îngrozitoare, „bestia”, cum o numise acum o jumătate de ceas Ivan! şi totuşi, în faţa lui se afla fiinţa cea mai obişnuită şi mai simplă din lume, o femeie blajină, plăcută, nostimă, ce-i drept, dar aidoma tuturor femeilor nostime din lume, adică o femeie „ca toate celelalte”. Era într-adevăr frumoasă, chiar foarte frumoasă, o autentică frumuseţe rusească, menită să aprindă multe inimi pătimaşe. Durdulie, destul de înaltă, deşi ceva mai scundă decât Katerina Ivanovna (care era foarte înaltă), Gruşenka se mişca lin, fără zgomot, cu mlădieri alintate, în care se simţea aceeaşi galeşă afectare ca şi în glasul ei. Nu avea pasul hotărât şi sprinten al Katerinei Ivanovna, ci se apropia de ei plutind uşor, fără zgomot. Parcă nici nu atingea podeaua cu picioarele. Ajungând lângă masă, se lăsă alene într-un fotoliu, şi tot aşa alene îi foşni rochia scumpă de mătase neagră în timp ce-şi înfăşură cu un gest plin de răsfăţ gâtul rotund şi alb ca spuma şi umerii largi cu un şal scump de lână neagră... Nu putea să aibă mai mult de douăzeci şi doi de ani şi arăta exact vârsta pe care o avea. Era albă la faţă, cu o bănuială de umbră trandafirie, cu ovalul figurii ceva mai lat în partea de jos, cu maxilarul inferior puţin ieşit în afară. Buza de sus era foarte subţire, iar cea de jos, răsfrântă, de două ori mai groasă şi parcă umflată. În schimb, părul ei minunat, blond-închis, sprâncenele bogate, negre şi o pereche de ochi superbi albaştri-cenuşii, adumbriţi de gene lungi, l-ar fi făcut chiar şi pe omul cel mai distrat sau mai indiferent, furat de şuvoiul mulţimii ieşite la plimbare, în îmbulzeală, să se oprească locului, fascinat, şi să rămână încă multă vreme cu amintirea ei întipărită în suflet. Ceea ce îl impresiona dintru început pe Alioşa fu mai ales expresia copilăroasă, candidă a chipului său. Avea privirea unui copilaş, şi tot aşa „se bucura” ca un copilaş de orice; se apropiase de masă încântată, şi acum părea că aşteaptă ceva, curioasă şi nerăbdătoare ca un copil, şi în acelaşi timp cu o deplină încredere. Îţi râdea inima numai când îi vedeau ochii. Şi mai avea ceva de care Alioşa nu-şi dădea seama lămurit, un farmec pe care totuşi îl simţise inconştient: moliciunea şi gingăşia mişcărilor