urmă cu trei săptămâni, când fratele sau Dmitri îl adusese aici să i-l prezinte la stăruinţele ei. Cu prilejul acelei întrevederi însă nu apucaseră să schimbe nici câteva cuvinte. Crezând că Alioşa se simte stingherit de prezenţa ei, Katerinei Ivanovna i se făcuse milă de dânsul şi vorbise tot timpul numai cu Dmitri Fiodorovici. Alioşa stătuse deoparte tăcut, în schimb reuşise să vadă cât se poate de lămurit o mulţime de lucruri. Fusese surprins în primul rând de aerul autoritar, de atitudinea ei degajată şi mândră totodată, de încrederea în sine pe care o dovedea fata aceea trufaşă. Toate aceste trăsături erau prea evidente pentru ca Alioşa să se gândească o clipă dacă nu cumva exagerează. Ochii ei mări, negri, arzători i se părură într-adevăr extraordinar de frumoşi şi într-o perfectă armonie cu obrazul ei prelung, palid, aproape gălbui. Ochii ei însă, ca şi gura minunat conturată, aveau un farmec deosebit, pentru care fratele său putea desigur să-şi piardă capul, dar care totodată nu puteau să-i întreţină prea multă vreme dragostea. Când, după acea primă întâlnire, Dmitri se ţinuse de el, implorându-l să nu-i ascundă impresia pe care i-o făcuse logodnică lui, Alioşa îşi mărturisise părerea aproape fără înconjur.

— Ai să fii fericit alături de ea, dar mă tem că... fericirea asta n-o să-ţi aducă liniştea.

— Asta-i, frăţioare, femeile ca dânsa rămân aşa cum sunt şi nu se pleacă niciodată în faţa destinului. Aşadar, tu crezi că n-am s-o iubesc toată viaţa?

— Nu, de iubit poate că ai s-o iubeşti, şi totuşi, alături de ea n-o să fii totdeauna fericit.

Spunându-şi părerea, Alioşa roşi la gândul că-i scăpase din gură o „neghiobie” pe care numai stăruinţele fratelui său îl făcuseră s-o dea în vileag. Mărturisirea lui i se păruse stupidă chiar din clipa când o rostise cu glas tare. Îi era pur şi simplu ruşine că fusese în stare să-şi exprime atât de categoric opinia lui despre o femeie. Cu atât mai surprins fu acum, când, aruncându-şi ochii asupra Katerinei Ivanovna, care se grăbea să-i iasă în întâmpinare, simţi în adâncul său că s-ar putea foarte bine să se fi înşelat data trecută. Acum obrazul ei era luminat de o bunătate candidă, fără urmă de ipocrizie, de cea mai curată şi mai zeloasă sinceritate. Nu mai avea nimic din „mândria şi aroganţa” care-l uimiseră atunci; pe chipul ei nu se mai oglindeau acum decât energie, nobleţe sufletească, curaj şi o senină şi nestrămutată încredere în propriile sale puteri. Din primul moment când se uită la ea, tânărul îşi dădu seama că era conştientă de situaţia tragică a relaţiilor dintre dânsa şi omul pe care-l iubea şi că ştia probabil tot, absolut tot, dinainte. Oricum, era într-adevăr curios că, deşi pe deplin conştientă de tot ce se întâmpla, mai putea să păstreze pe figură atâta seninătate şi atâta încredere în viitor! Alioşa se simţi deodată vinovat faţă de dânsa, vinovat de un lucru săvârşit cu premeditare, şi în acelaşi timp învins şi captivat de ea. Pe de altă parte, observă numaidecât că era grozav de tulburată, într-o stare de spirit neobişnuită, vecina cu exaltarea.

— Te-am aşteptat fiindcă numai de la dumneata pot afla adevărul, numai şi numai de la dumneata!

— Am venit... murmură Alioşa încurcat. Eu... m-a trimis el...

— A, el te-a trimis, aş fi jurat că-i aşa! Acum ştiu tot, tot! exclamă Katerina Ivanovna cu o scânteiere în ochi. O clipă, Aleksei Fiodorovici, să-ţi spun mai întâi de ce te-am aşteptat. Vezi, poate că eu ştiu mai multe decât dumneata, aşa că n-am nevoie să aflu nimic din gura dumitale. Am nevoie de altceva: vreau să ştiu părerea dumitale personală, ce crezi dumneata despre el, să-mi vorbeşti deschis, fără să atenuezi nimic, poate chiar brutal (da, oricât de brutal!), să-mi spui, ce părere ai despre el şi cum vezi situaţia lui, acum, după ultima voastră întrevedere? Poate că-i mai bine aşa decât dacă aş căuta să am o explicaţie între patru ochi cu el, cu atât mai mult cu cât nu vrea să vină pe aici. Ai înţeles ce aştept de la dumneata? şi acum, pentru că te-a trimis la mine (eram sigură că aşa o să facă!), mărturiseşte-mi cinstit care a fost ultimul lui cuvânt!...

— M-a trimis să vă spun din partea lui... rămas-bun şi că n-o să mai vină niciodată pe aici... vă spune „adio”.

— Rămas-bun? Chiar aşa a spus, eşti sigur că aşa s-a exprimat?

— Da.

— Poate c-a vorbit numai aşa, într-o doară, sau la întâmplare, poate c-a greşit cuvântul, o fi spus altceva, adică o fi vrut să spună altceva decât ce a spus...

— Nu, a insistat în mod special asupra expresiei „rămas-bun”. De trei ori m-a rugat să nu uit.

Katerina Ivanovna se aprinse la faţă.

— Ei, uite, vezi, acum, tocmai acum am nevoie, Aleksei Fiodorvici, de ajutorul dumitale! Am să-ţi arăt care-i părerea mea, iar dumneata să-mi răspunzi dacă am ori nu dreptate. Ascultă, dacă vorbele astea pe care te-a rugat să mi le transmiţi le-ar fi rostit numai aşa, într-o doară, fără să insiste deloc asupra lor, fără să le sublinieze, ar fi însemnat că totul s-a sfârşit între noi... Da, ar fi fost într-adevăr sfârşitul! După cum zici însă a stăruit în mod special asupra lor, mai ales dacă ţi-a poruncit să nu uiţi cumva să mi le comunici exact aşa cum ţi le-a spus insistând pe rămas-bun; înseamnă că era tulburat, poate chiar exasperat... Până şi el s-a speriat de hotărârea pe care a luat-o! Nu m-a părăsit cu pasul sigur al unui om care ştie ce face, ci şi-a dat drumul orbeşte la vale. Faptul c-a apăsat pe acest cuvânt cred că nu era din partea lui decât o bravadă...

— Da, da, aşa e, întări cu toată convingerea Alioşa. Acum şi mie mi se pare că aşa a fost.

— În cazul acesta, înseamnă că el încă nu e cu desăvârşire pierdut! E numai într-un impas, pradă deznădejdii, şi deci mai pot încă să-l salvez! Stai, nu cumva ţi-a vorbit ceva despre nişte bani, trei mii de ruble?

— Nu numai că mi-a vorbit,