să se potolească de la sine. Femeia asta trebuie să fie o bestie. În orice caz, deocamdată, trebuie să-l păzim pe bătrân să nu facă un pas afară din casă, iar pe Dmitri să nu intre înăuntru.

— Frate, aş vrea să-ţi mai pun o întrebare: crezi oare că orice om are dreptul să-şi judece semenii şi să hotărască cine merită să trăiască pe lume şi cine nu?

— Ce caută aici meritele? De cele mai multe ori întrebarea îşi află de la sine răspunsul în inima oamenilor, însă nu ţinând seama de meritele celorlalţi, ci de alte considerente mult mai fireşti. Cât despre drept, cine nu are dreptul să dorească?

— Da, dar nu moartea altuia.

— Şi de ce nu chiar şi moartea? Ce rost are să te minţi singur, când toţi oamenii trăiesc aşa şi poate nici n-ar fi în stare să trăiască altfel. Te gândeai la ceea ce-am spus mai înainte: „două lighioane care se înghit una pe alta”? Dă-mi voie, în cazul acesta, să te întreb: mă socoti şi pe mine capabil la fel ca Dmitri să vărs sângele lui Esop, adică să-l omor? Da?

— Vai de mine, nu, Ivan! Nici nu mi-a trecut prin minte aşa ceva! şi nu cred că Dmitri ar putea fi capabil...

— Îţi mulţumesc, oricum, zâmbi Ivan. Să ştii că totdeauna am să-i iau apărarea. Cât priveşte dorinţele, dă-mi voie să-mi rezerv toată libertatea. La revedere, pe mâine! Nu mă judeca şi nu te uita la mine ca la un criminal, adăugă el zâmbind.

Fraţii îşi strânseră cu putere mâinile, aşa cum nu şi le strânseseră niciodată până atunci. Alioşa simţi că fratele său voia să se apropie de el şi că făcuse primul pas cu un anumit scop, călăuzit de o intenţie precisă.

 

 

X - AMÂNDOUĂ ÎMPREUNĂ

 

Alioşa părăsi casa părintească mai abătut şi mai descurajat decât la venire. Gândurile îi erau răvăşite, destrămate; se temea totuşi să şi le adune şi să tragă o încheiere din conflictele dureroase la care asistase în ziua aceea. În sufletul lui stăruia un simţământ ce se îngemăna cu deznădejdea, pe care nu-l mai încercase până atunci. Şi dominând totul, se înălţa, ca un munte, întrebarea fatală, cea care îl preocupa mai presus de orice, deşi nu putea să-i găsească nici un răspuns: cum se va sfârşi toată încurcătura cu femeia aceea îngrozitoare, încurcătură în care tatăl şi fratele său Dmitri erau amândoi amestecaţi? Cu puţin mai înainte fusese martor la ciocnirea lor. Era acolo, doar, şi-i văzuse faţă în faţă. Singurul, pe drept cuvânt, nefericit, cumplit de nefericit, nu era decât Dmitri: pe el îl pândea adevărata nenorocire. Şi pe lângă el mai erau şi alţii pe care lucrurile acestea îi priveau mult mai mult decât şi-ar fi închipuit. Situaţia lua o întorsătură aproape enigmatică. Fratele său Ivan făcuse primul pas, vrând să se apropie de el, aşa cum îşi dorise până atunci din tot sufletul, şi acum faptul acesta îl speria. Dar femeile acelea? Ciudat, deunăzi, când pornise spre Katerina Ivanovna, se simţise teribil de stingherit, aşa cum nu mai era în clipa de faţă: dimpotrivă, se grăbea să ajungă acolo, ca şi cum ar fi aşteptat din partea ei un sfat, un îndemn sau o îndrumare. Şi totuşi, parcă îi venea şi mai greu acum să-i transmită ceea ce îl rugase Dmitri; chestiunea celor trei mii de ruble fusese definitiv lichidată, şi prăbuşirea lui Dmitri, care se socotea dezonorat şi pierduse orice speranţă, era desigur inevitabilă. Pe lângă aceasta, fratele său îi ceruse să descrie scena petrecută în casa tatălui lor!

Era ora şapte seara când Alioşa plecase cu gândul de a se duce la Katerina Ivanovna, şi afară începuse să se întunece. Katerina Ivanovna locuia într-o casă încăpătoare şi confortabilă de pe Strada Mare. Alioşa ştia că stătea cu două mătuşi. Una dintre ele era mătuşa Agafiei Ivanovna, o făptură tăcută, care, împreună cu sora ei vitrega, îi făcuse toate voile atunci când se întorsese de la pension acasă la tatăl ei. Cealaltă era o cucoana moscovită, simandicoasă şi plină de ifose, deşi scăpătată. În oraş se vorbea că cele două femei nu ieşeau din cuvântul Katerinei Ivanovna şi şedeau pe lângă ea mai mult aşa, pentru decor. Cât despre Katerina Ivanovna, nu se simţea obligată să se supună decât protectoarei sale, generăleasa, care era bolnavă şi rămăsese la Moscova, punându-i în vedere la plecare să-i scrie regulat şi amănunţit de două ori pe săptămână.

În momentul când Alioşa intră în vestibul, rugând-o pe camerista care-i deschisese uşa să-l anunţe, în salon probabil se şi aflase de venirea lui (poate că-l văzuse cineva pe fereastră), fiindcă auzi imediat oarecare forfoteală, paşi grăbiţi de femeie şi foşnet de rochii, ca şi cum în aceeaşi clipă două sau trei persoane se grăbiseră să părăsească odaia. Şi nu înţelegea de ce sosirea lui stârnise asemenea agitaţie. Fu poftit însă numaidecât în salon. Încăperea în care se afla era spaţioasă şi încărcată cu mobilă, dar fără să aibă nimic din atmosfera saloanelor de provincie. Peste tot, divane şi sofale, fel de fel de măsuţe – şi mai mici, şi mai mari – tablouri, vaze şi lămpi pe mese, flori din belşug şi chiar şi un acvariu în dreptul ferestrei. Fiind pe înserat, era cam întuneric înăuntru. Totuşi Alioşa zări, aruncată pe divanul unde probabil şezuse cineva până atunci, o mantilă de mătase, iar pe masa de alături, doua ceşti pe jumătate pline cu şocolată, biscuiţi, un vas de cristal cu stafide brumării şi un altul cu bomboane. Alioşa îşi dădu seamă că în casă mai erau şi alţi musafiri, cărora li se făcuse toată această primire, şi încruntă din sprâncene. În aceeaşi clipă însă o mână ridică draperia de la uşă, şi Katerina Ivanovna intră cu păşi repezi în odaie, cu un zâmbet fericit, exuberant pe buze şi cu braţele întinse. Slujnica aduse îndată şi puse pe masă două luminări aprinse.

— Slavă domnului, bine c-ai venit în sfârşit! Toată ziua m-am rugat pentru dumneata ca să vii! Ia loc.

Frumuseţea Katerinei Ivanovna îl impresionase pe Alioşa din primul moment, adică în