Smerdiakov alergă după apă. Fiodor Pavlovici fu dezbrăcat, dus în dormitor şi întins pe pat. Îi înfăşurară capul cu un prosop ud. Slăbit din pricina coniacului, a emoţiilor puternice şi a loviturilor pe care le primise, bătrânul, cum puse capul pe pernă, închise ochii şi aţipi. Ivan Fiodorovici şi Alioşa se înapoiară în salon. Smerdiakov se pregătea tocmai să ducă afară cioburile vasului spart, în timp ce Grigori sta lângă masă, întunecat la faţă şi cu ochii pironiţi în pământ.

— Ar trebui să-ţi pui ceva rece la cap şi să te culci şi tu, îl sfătui Alioşa. Lasă, că avem noi grijă de el; fratele meu te-a lovit rău... în cap.

— A îndrăznit să dea în mine! rosti răspicat şi cu obida Grigori.

— A îndrăznit să dea şi în tata... nu numai în tine! răspunse Ivan cu o strâmbătură.

— L-am scăldat în covată... Şi el cum a putut... repetă Grigori.

— Pe naiba, dacă nu l-aş fi smuls din mâinile lui, poate că-l omora. Crezi că mult îi trebuie lui Esop? îi şopti Ivan lui Alioşa.

— Doamne fereşte! exclamă acesta.

— De ce Doamne fereşte? urmă pe acelaşi ton Ivan, cu faţa crispată de ură. O lighioană înghite pe alta. Şi cale bună...

Alioşa se scutură ca străbătut de un fior.

— În ce mă priveşte, probabil că aş face totul ca să împiedic un omor, aşa cum am făcut şi acum. Rămâi aici, Alioşa, eu mă duc să fac câţiva paşi prin curte, mă doare capul.

Alioşa se duse în iatacul bătrânului şi rămase acolo, după paravan, la căpătâiul lui, mai bine de o oră. La un moment dat, taică-său deschise ochii şi se uită la el, căutând parcă să-şi adune gândurile şi să cumpănească ceva în minte. O nelinişte cumplită i se zugrăvi pe faţă.

— Alioşa, şopti el îngrijorat, unde-i Ivan?

— În curte, îl doare capul. Ne păzeşte.

— Dă-mi oglinjoara, e acolo, ad-o încoace!

Alioşa îi întinse o oglinjoară rotundă pe care o găsi pe scrin. Bătrânul se privi: i se umflase nasul, şi pe frunte, deasupra sprâncenei stângi, se zărea o vânătaie zdravănă.

— Ce zice Ivan? Alioşa, dragul meu, singurul meu copil, mi-e frică de Ivan; mi-e frică de el mai mult decât de celălalt. Numai de tine nu mi-e teamă...

— Nici de Ivan nu trebuie să te temi. E iute la mânie, dar să ştii c-o să te apere.

— Alioşa, şi celălalt? A şters-o la Gruşenka, nu-i aşa? Dragul meu, îngeraşule, spune-mi adevărul: adineauri Gruşenka a fost aici sau n-a fost?

— Nimeni n-a văzut-o. A fost numai o părere, nici n-a dat pe aici!

— Dacă Mitka vrea să se însoare cu ea, n-are decât!

— Dar n-o să vrea ea să-l ia.

— N-o să-l ia, nu, n-o să-l ia, n-o să-l ia, îţi spun eu! Pentru nimic în lume n-o să-l ia!... repeta întruna bătrânul, ca şi cum lucrul acesta i-ar fi făcut o plăcere deosebită. Fericit, apuca mâna lui Alioşa şi i-o strânse la piept. Ochii îi sclipeau, înlăcrimaţi. Ştii, iconiţa aceea a Născătoarei, despre care vorbeam adineauri, ia-o şi ţine-o tu. Poţi să te întorci la mănăstire, îţi dau voie... am glumit, nu te supăra... Mă doare capul, Alioşa... Lioşa, hai, împacă-mi inimioara, îngeraşule, şi spune-mi adevărul!

— Tot mai vrei să ştii dacă a fost ori nu aici? rosti îndurerat Alioşa.

— Nu, nu, nu, te cred pe cuvânt, dar uite ce-aş vrea: du-te tu la Gruşenka, sau fă în aşa fel ca s-o vezi; descoase-o, auzi tu, descoase-o, caută să afli din doua cuvinte, ghiceşte după ochii ei la cine vrea să se ducă: la el ori la mine? Cum? Ce-ai zis? Hai, spune, poţi ori nu poţi?

— Am s-o întreb, dacă o văd, murmură Alioşa peste măsură de încurcat.

— Nu, ţie n-o să-ţi spună nimic, îi luă vorba din gură bătrânul, e o şerpoaică. O să-ţi sară de gât şi o să-ţi spună că vrea să rămână cu tine. Nu ştii ce fiinţă vicleana şi neruşinată e! Nu, nu, tu nu te poţi duce la ea!

— Şi nici n-ar fi frumos, tată, zău, n-ar fi frumos deloc!

— Unde te-a trimis el adineauri, când a strigat: „Du-te” şi a luat-o la goană?

— La Katerina Ivanovna.

— După bani? Te-a trimis să-i ceri bani?

— Nu, nu după bani.

— E lefter, n-are o para chioară. Ascultă-mă, Alioşa, eu am să stau noaptea asta şi am să chibzuiesc. Tu du-te, vezi, poate c-o întâlneşti... Vino iar, mâine, de dimineaţă, auzi, să vii neapărat. Mâine am să-ţi spun vreo două vorbe, ai să vii?

— Da.

— Dacă vii, fă-te că ai venit aşa, singur, ca să mă vezi. Nu trebuie să ştie nimeni că eu te-am chemat. Să nu-i spui nimic lui Ivan.

— Bine.

— Du-te, îngeraşule, mi-ai luat apărarea adineauri, asta n-am s-o uit niciodată. Şi mâine am să-ţi spun două vorbe... numai că trebuie să mă gândesc...

— Cum te simţi?

— Mâine am să fiu pe picioare, sănătos, da, da, sănătos tun!

În timp ce străbătea curtea, Alioşa îl zări pe Ivan stând pe laviţa de la poartă; îşi nota ceva cu creionul în carneţel. Alioşa îi aduse la cunoştinţă că bătrânul se trezise şi era lucid şi că-l lăsase să se ducă peste noapte să doarmă la mănăstire.

— Să ştii, Alioşa, că mi-ar face mare plăcere să te văd mâine dimineaţă, spuse Ivan prietenos, ridicându-se pe jumătate de pe bancă.

Alioşa rămase surprins de cordialitatea cu care-i vorbise.

— Trebuie să mă duc mîine la doamna Hohlakova, îi răspunse el. Şi poate că şi la Katerina Ivanovna, dacă n-o găsesc astăzi acasă...

— Te duci totuşi la ea! Să-i spui „rămâi cu bine, rămâi cu bine”! Da? zâmbi Ivan.

Alioşa se fâstâci.

— Mi se pare că, din urletele lui de adineauri şi din câte mi-a mai spus înainte, am cam priceput despre ce-i vorba. Dmitri te-a rugat – nu-i aşa? – să te duci la dânsa şi să-i spui din parte-i... că... în sfârşit, „că-şi ia rămas-bun de la ea”.

— Frate! Cum o să se isprăvească, oare, toată nebunia asta în care au intrat Dmitri şi cu tata? exclamă deodată Alioşa.

— Cine ştie?! Poate că-n nici un fel: lucrurile au