el zăpăcit. De ce spui aşa? Despre care mamă vorbeşti?... Parcă ea... Ei, fir-ar să fie! Aşa e, a fost şi maică-ta! Auzi drăcie! Unde mi-era capul? Niciodată n-am păţit aşa ceva, iartă-mă, şi eu, care credeam că... He-he-he! se opri. Un zâmbet stupid de om beat îi lăţi gura până la urechi.

În momentul acela însă în antreu se stârni o zarvă şi o gălăgie nemaipomenită, se auziră strigăte furioase, apoi uşa se trânti de perete şi Dmitri Fiodorovici dădu buzna în salon. Speriat, bătrânul se repezi la Ivan:

— Mă omoară, mă omoară. Nu-l lăsă, nu-l lăsă! ţipă el, agăţându-se de haina lui Ivan Fiodorovici.

 

 

IX - SENZUALII

 

Grigori şi Smerdiakov se năpustiră în odaie pe urmele lui Dmitri Fiodorovici. Se luptaseră cu el în antreu, încercând să-l împiedice (aşa cum le dăduse poruncă Fiodor Pavlovici cu câteva zile mai înainte) să intre înăuntru. Folosindu-se de faptul că în momentul când izbutise să pătrundă în salon Dmitri Fiodorovici se oprise o clipă ca să se uite împrejur, Grigori ocoli masa, trânti cele două canaturi ale uşii din fund ce ducea în celelalte încăperi şi se proţăpi în dreptul ei, cu braţele date în lături, ca răstignit, gata să apere intrarea, ca să spunem aşa, până la ultima picătură de sânge. Văzând acest lucru, Dmitri scoase un strigat, mai bine zis un răcnet strident, şi tăbărî asupra bătrânului servitor.

— Aha, prin urmare-i acolo! Acolo aţi ascuns-o! Dă-te la o parte, ticălosule! şi încercă să-l smucească din loc pe Grigori, care îl îmbrânci cât colo.

Turbat de mânie, Dmitri ridică mâna şi-l lovi cu toată puterea. Bătrânul se prăbuşi ca mort, iar Dmitri sări peste trupul lui şi ieşi valvârtej pe uşă.

Palid şi tremurând tot, Smerdiakov rămase în salon, în celălalt colţ al camerei, strâns lipit de Fiodor Pavlovici.

— E aici, striga Dmitri Fiodorovici, am văzut-o cu ochii mei când a cotit spre casă, dar n-am apucat să mă ţin după ea! Unde este?

Însă în momentul în care fecioru-său ţipase: „E aici!” se întâmplă ceva cu totul inexplicabil cu Fiodor Pavlovici. Ca prin farmec, orice urmă de spaimă îl părăsi.

— Puneţi mâna pe el, ţineţi-l! urlă el, şi se repezi după Dmitri Fiodorovici. Grigori se ridică de jos, încă buimac din pricina loviturii. Ivan Fiodorovici şi Alioşa alergară după bătrân. În cea de-a treia cameră se auzi deodată un zgomot, ca şi cum s-ar fi prăbuşit ceva pe jos, făcându-se zob: era un vas mare de sticlă (fără prea mare valoare) aşezat pe un soclu de marmură, pe care Dmitri Fiodorovici îl răsturnase din fugă.

— Şo pe el! Prindeţi-l! Ajutor! ţipa bătrânul.

Ivan Fiodorovici şi Alioşa îl ajunseră din urmă şi de bine, de râu, îl făcură să se întoarcă în salon.

— De ce te ţii după el? Vrei să te omoare? se răsti mânios Ivan Fiodorovici.

— Vanecika, Lioşecika! înseamnă că Gruşenka e aici! Aţi auzit, zicea c-a văzut-o când a intrat...

I se puse un nod în gât. Nu se aştepta ca Gruşenka să vină chiar în ziua aceea, şi vestea c-ar fi în casă îl făcuse dintr-o dată să-şi iasă din minţi. Tremura din toate încheieturile şi, văzându-l, ai fi zis că înnebunise.

— Păi ce, n-ai fi văzut-o dacă ar fi venit? îi strigă Ivan.

— O fi intrat prin dos?

— Uşa e încuiată şi cheia e la dumneata în buzunar... Dmitri se înapoie în salon. Găsise, fireşte, uşa din dos încuiată. Şi cheia, într-adevăr, se afla în buzunarul lui Fiodor Pavlovici. Pretutindeni toate ferestrele erau de asemenea închise; prin urmare, Gruşenka nu avea pe unde să intre şi nici pe unde să iasă.

— Pune mâna pe el! strigă din nou cu un glas piţigăiat Fiodor Pavlovici când dădu iarăşi cu ochii de feciorul cel mare. Mi-a furat banii din dormitor!

Şi, smulgându-se din braţele lui Ivan, se repezi la Dmitri. Acesta însă ridică mâinile şi, înşfăcându-l de cele două smocuri de păr care i se mai păstraseră pe tâmple, îl smuci zdravăn şi-l buşi de podele. După care îl mai lovi de câteva ori cu tocul încălţămintei în obraz. Bătrânul gemu sfâşietor. Deşi nu era aşa de voinic ca fratele lui, Ivan Fiodorovici îl cuprinse în braţe şi-l târî de lângă bătrân. Alioşa, încordându-şi toate puterile, îi sări în ajutor, ţinându-l pe Dmitri din faţă.

— Ce faci, nebunule, vrei să-l omori?! răcni Ivan.

— Aşa-i trebuie! ţipă Dmitri gâfâind. Nu-i nimic dacă a scăpat cu zile acum, mai vin eu pe aici şi, până la urmă, tot îi vin de hac! N-o să-l puteţi păzi.

— Dmitri! Pleacă, pleacă, imediat! strigă autoritar Alioşa.

— Aleksei! Spune-mi tu, numai în tine am încredere; Gruşenka a fost adineauri aici sau n-a fost? Am văzut-o cu ochii mei cum a trecut drumul încoace, când a ieşit din ulicioară. Am strigat-o şi atunci a fugit...

— Îţi jur că n-a fost aici şi că nimeni n-o aştepta astăzi!

— Dar am văzut-o cu ochii mei... înseamnă că ea... Lasă, că aflu eu numaidecât unde e! La revedere, Aleksei! Nici o vorbă lui Esop despre bani, du-te chiar acum la Katerina Ivanovna şi zi aşa cum ţi-am poruncit: „M-a trimis să-ţi spun: rămâi cu bine, mă-nţelegi? Rămâi cu bine! Auzi tu: rămâi cu bine, şi basta!” şi încearcă să-i descrii scena.

În vremea asta, Ivan şi Grigori apucaseră să-l ridice pe bătrân de jos şi să-l aşeze într-un fotoliu. Avea tot obrazul însângerat, însă era lucid şi sorbea fiecare cuvânt al lui Dmitri. Avea mereu impresia că Gruşenka se ascunde undeva în casă. Înainte de a ieşi din salon, Dmitri Fiodorovici îi aruncă o privire plină de ură.

— Nu-mi pare rău câtuşi de puţin că te-am umplut de sânge! strigă el. Fereşte-te, bătrâne, vezi să nu ţi se spulbere visul, pentru că şi eu am unul! Te blestem şi... nu mai vreau să ştiu în vecii vecilor că-ţi sunt fiu!... Şi ieşi ca o furtună pe uşă.

— E aici, nu se poate, trebuie să fie aici! Smerdiakov, Smerdiakov, abia horcăia bătrânul, chemându-l cu degetul pe Smerdiakov.

— Nu-i aici, bătrân nebun ce eşti! se răsti la el, furios, Ivan. Poftim, a leşinat! Apă, un prosop!!