fără minte. Ştiu că nu mă iubeşti, totuşi, nu fi supărat! Nici n-ai pentru ce să mă iubeşti. Ai să pleci, nu-i aşa, la Cermaşnea... vin şi eu după aceea şi-ţi aduc ceva bun. Am să-ţi arăt acolo o fetişcană, ehei, de când am pus ochii pe ea! Deocamdată umbă încă desculţă. Să nu te sperii de fetişcanele care umblă cu picioarele goale şi să nu strâmbi din nas – nu ştii ce perle găseşti printre ele!... Şi îşi sărută vârful degetelor. Pentru mine... se învioră el deodată, ca şi cum s-ar fi trezit subit din beţie în clipa când atacase subiectul lui preferat. Pentru mine!... Of, copii! Copilaşii, purceluşii tatii mititei, pentru mine... de când trăiesc n-a existat o singură femeie urâtă, asta mi-e legea! Puteţi voi pricepe una ca asta? Aş, da' de unde! În vinele voastre curge lapte, nu sânge, nici n-aţi ieşit încă bine din găoace! Pe cinstea mea, la orice femeie poţi să găseşti ceva, ei, fir-ar să fie, ceva interesant, ceva ce nu găseşti decât la ea, numai să ştii să cauţi şi să ai ochi bun! Este şi ăsta un talent! Pentru mine nu există femeie slută; ajunge că-i femeie, asta face mai mult ca orice... Da' ce puteţi voi să înţelegeţi!... Până şi Ies vieilles filles{42}, chiar şi la ele descoperi uneori câte ceva, că-ţi stă mintea în loc cum de au putut fi oameni atât de dobitoci să nu observe nimic şi le-au lăsat aşa să se ofilească! Pe o golancă sau pe o slută trebuie întâi şi-ntâi s-o uimeşti, îţi spun eu, aşa trebuie să procedezi. N-ai ştiut? Sigur, trebuie s-o uimeşti, să-i iei piuitul, s-o faci să se uite la tine în extaz, buimacă şi ruşinată că ditai boierul a putut să se îndrăgostească de o huidumă ca ea, boccie şi negricioasă. Zău, mare noroc că pe lume sunt şi vor fi totdeauna mujici şi boieri şi că orişicând se va afla pe faţa pământului câte o fetişcană care spală podelele şi un stăpân să-i poruncească; atâta, şi încă ar fi de ajuns pentru ca viaţa să poată fi fericită! Bunăoară... să-ţi spun ceva, Alioşka, pe răposata maică-ta am ştiut todeauna s-o uimesc, bineînţeles însă în alt mod. Nu prea era ea obişnuita cu alintările; numai aşa, câteodată, când mi se năzărea mie, mă aruncam la pământ în faţa ei, mă târam în genunchi şi-i sărutam picioruşele, şi totdeauna, să ştii, totdeauna – îmi aduc aminte ca acum – o făceam să râdă, un râs mărunţel, tremurat, ascuţit, nu prea tare însă, un râs nervos, cu totul special. Râsul ăsta numai ea îl avea. Ştiam că aşa începe de obicei criza, că a doua zi o să se zbuciume din nou ca turbată, şi că râsul acela mărunţel nu înseamnă beatitudine, dar – cu toate că nu era decât o iluzie – în fond, totuşi, era beatitudine! Ca să vezi cum se descoperă esenţialul în toate când ştii cum să procedezi! Într-o zi, Beleavski – un tânăr chipeş şi putred de bogat, care-i făcea ochi dulci şi se înnădise de la o vreme pe la noi – la mine în casă, de faţă cu ea chiar, mi-a tras o palmă. Şi ce crezi, ea, oaia, era cât pe ce să-mi scoată ochii pentru palma aceea, aşa s-a repezit la mine: „Te-a bătut, te-a bătut, a îndrăznit să dea în tine, ţi-a tras o palmă! Se vede, zice, c-ai vrut să mă vinzi lui... Altminteri, cum putea să-şi permită unul ca el să te lovească aşa, în faţă mea?! Nici să nu te mai arăţi în ochii mei! Acum să te duci, auzi tu, chiar acum să-l provoci la duel!”... A trebuit să merg cu ea la mănăstire, să se potolească, nu ştiu ce i-or fi descântat acolo preacuvioşii. Dar, uite, asta mi-e crucea, să ştii, Alioşa, că n-am jignit-o cu ceva pe biata apucată, draga de ea! Doar o singură dată, în primul an de căsnicie: prea se închină toată ziua, mai ales păzea cu sfinţenie sărbătorile Născătoarei, şi atunci mă dădea afară din iatăc. Şi într-o bună zi, ce m-am gândit eu, ia hai s-o lecuiesc de misticism! „Priveşte, i-am zis, uite icoana pe care tu o crezi făcătoare de minuni; chiar acum am s-o scot din perete şi am s-o scuip în faţa ta şi ai să vezi că n-o să păţesc nimic!”... Doamne, ce ochi a făcut, credeam c-o să mă strângă de gât: a sărit deodată în sus, a dat din mâini, apoi şi-a acoperit faţă, ă început să tremure şi a căzut jos... aşa moale, ca o cârpă... Alioşa! Alioşa! Ce-i cu tine, ce s-a întâmplat?

Bătrânul se ridică brusc, speriat. Din momentul în care începuse să vorbească despre maică-sa, tânărul se schimbase la faţă clipă cu clipă. Se înroşise ca focul, îi ardeau ochii în cap şi-i tremurau buzele... Bătrânul beţiv vorbea mai departe, împroşcând cu scuipat, fără să bage de seamă nimic, până când, deodată, cu Alioşa se petrecu ceva curios, ceva ce reproducea gest cu gest descrierea manifestărilor „apucatei”: tânărul sări de la masă, întocmai cum se pare că făcuse maică-sa după spusele bătrânului, dădu din mâini, îşi acoperi faţa cu palmele şi se prăbuşi pe scaun, zbătându-se cuprins de o criză de isterie, cutremurat tot de un plâns mut, sfâşietor. Asemănarea cu maică-sa era atât de uluitoare, încât bătrânul rămase pur şi simplu înmărmurit.

— Ivan, Ivan, apa, iute, apă! Aşa făcea şi ea, exact aşa! întocmai ca maică-sa! Ia o gură de apă şi stropeşte-l, aşa o potoleam şi pe ea. Din cauza maică-sii, numai din cauza ei s-a tulburat... îi şopti el lui Ivan.

— Mi se pare c-a fost şi mama mea, dumneata ce crezi? izbucni deodată Ivan, mânios şi dispreţuitor.

Bătrînul tresări sub privirea lui, ce scăpară scântei. Şi în momentul acela se petrecu ceva tot atât de ciudat, ceva ce nu ţinu mai mult de o clipă: bătrânul, pe cât se pare, uitase cu desăvârşire că Alioşa şi cu Ivan avuseseră aceeaşi mamă...

— Cum maică-ta? murmură