şi eu sunt rus get-beget şi că şi eu am trăsătura asta specific rusească, dar ce-ai zice, filosofule, dacă te-aş prinde şi pe tine cu mâţa în sac, hai? Vrei să te prind? Ei, dacă vrei, punem rămăşag c-am să te prind chiar mâine. Şi totuşi, spune drept: există ori nu Dumnezeu? Vorbeşte, omule, serios! Am nevoie de un răspuns chibzuit.

— Nu, nu există Dumnezeu.

— Alioşka, există Dumnezeu?

— Există.

— Ivan, dar nemurirea există? Cât de cât, fie chiar atâtica?

— Nu există nici nemurire.

— Nici un fel de nemurire?

— Nimic.

— Adică un zero absolut, sau mai e încă „ceva” ? Poate că totuşi există „ceva”... Tot ar fi mai bine decât nimic!

— Zero absolut.

— Alioşka, exista nemurirea?

— Exista.

— Şi Dumnezeu, şi nemurirea?

— Da. Nemurirea e în Dumnezeu.

— Hm! Mai curând aş crede că dreptatea este de partea lui Ivan. Doamne, când stai să te gândeşti câtă credinţă, câtă energie a irosit omul pentru această himeră de atâtea milenii! Cine-şi bate joc oare în halul ăsta de biata omenire? Ivan, pentru ultima oară te întreb categoric: există ori nu Dumnezeu? Te întreb pentru ultima oară.

— Şi eu îţi răspund pentru ultima oară că nu există.

— Dar atunci cine îşi bate joc de oameni, Ivan?

— Dracu', pesemne, spuse zâmbind Ivan Fiodorovici.

— Dar ce, crezi că dracu' există?

— Nu, nu există nici dracu'.

— Păcat. Ei, fir-ar să fie, nu ştiu ce-aş fi în stare să-i fac ăluia care l-a născocit pe Dumnezeu! Chiar dacă l-ar spânzura cu capul în jos, şi încă ar fi prea puţin!

— Dacă oamenii nu l-ar fi născocit pe Dumnezeu, n-ar fi existat civilizaţia.

— N-ar fi existat? Fără Dumnezeu?

— Nu, şi nici coniacul n-ar mai fi fost pe lume. Ei, dar, cum văd eu, până la urmă va trebui să-ţi luăm sticla din faţă.

— Stai, stai, stai, dragule, încă un păhărel! Mi se pare că l-am jignit pe Alioşa. Te-ai supărat, Aleksei? Dragul meu Alekseicik! Băieţaşul tatii!

— Nu, de ce să fiu supărat? îţi cunosc gândurile. Inima dumitale este mai bună decât capul.

— I-auzi ce spune, că inima mea e mai bună decât capul! Doamne, ce tot îndrugă băiatul ăsta? Ivan, îl iubeşti pe Alioşka?

— Îl iubesc.

— Să-l iubeşti (Fiodor Pavlovici era din ce în ce mai afumat). Ascultă, Alioşa, recunosc, am fost mojic cu stareţul tău, dar, ce vrei, îmi ieşisem din fire. Tu ştii, Ivan, că bătrânul ăsta e un om de duh, nu crezi?

— Se prea poate.

— Îţi spun eu, il y a du Piron la-dedans{41}, este un iezuit, un iezuit rus. Suflet nobil altminteri, turbează în sinea lui când se gândeşte că trebuie să joace teatru... să facă pe sfântul.

— Dar el crede în Dumnezeu.

— Nici cât negru sub unghie. N-ai ştiut? Singur o spune orişicui, adică nu chiar aşa, orişicui, ci oamenilor deştepţi care vin la el. De pildă, guvernatorului Schultze i-a mărturisit scurt şi cuprinzător: credo, dar nu ştiu în ce.

— Serios?

— Dacă-ţi spun!... Dar să ştii că-l stimez. Are în el ceva mefistofelic sau, mai bine zis, ceva din Arbenin, parcă aşa îl cheamă, ştii care, cel din romanul Un erou al timpului nostru... Vezi tu, bătrânul este un libidinos; atât de libidinos, că şi azi chiar mi-ar fi teamă s-o las pe fiică-mea sau pe nevastă-mea să se duca la el să se spovedească. Să-l auzi când se pune el pe taclale... Acum vreo doi ani ne-a chemat la el la un ceişor cu un păhăruţ de lichior (ştii, cuconiţele îi trimit lichioruri), şi unde a început să ne povestească despre vremile de altădată, ei, ce să-ţi spun, ne ţineam cu mâinile de burtă de atâta râs... Mai ales avea una bună cu o slăbănoagă pe care a lecuit-o. „Dacă nu m-ar durea picioarele, zicea, v-aş juca ceva.” Ce zici de el? „Multe pozne am mai făcut şi eu în viaţă!” ştii că l-a pungăşit pe negustorul Demidov cu şaizeci de mii de ruble?

— Cum, i-a furat banii?

— Negustorul venise la el cu banii ca la un om de încredere. „Păstreză-mi-i dumneata, că mâine am percheziţie.” şi bătrânul i-a păstrat de tot. „Ce bani, zice, păi nu i-ai donat bisericii?” „Mare ticălos eşti!” i-am spus eu. „Nu, zice, nu sunt ticălos, am mâna largă”... A, stai, stai, că nu era el... Altcineva. Am încurcat iţele, era vorba de altcineva... nici n-am observat. Ca să vezi! şi acum încă un păhărel, şi basta, ajunge, ia sticla, Ivan! Vă înşiram aici moşi pe groşi, şi tu nici nu te-ai gândit să mă opreşti, Ivane... de ce nu mi-ai spus că mint?

— Ştiam c-o să te opreşti singur.

— Minţi, nu m-ai oprit, pentru că nu poţi să mă suferi. Mă dispreţuieşti. Ai venit să stai la mine, în casă, şi mă dispreţuieşti.

— Bine, atunci plec; prin gura dumitale vorbeşte coniacul.

— Te-am rugat cu frumosul să te duci la Cermaşnea... pentru o zi sau două, iar tu nici habar n-ai.

— Mă duc mâine, dacă insişti atât.

— Ba nu, n-o să te duci. Stai aici ca să să mă spionezi, parcă eu nu ştiu, îndrăcitule, de aceea nu vrei să pleci, nu-i aşa?

Bătrânul nu-şi mai găsea astâmpăr. Sunt unii beţivi care la un moment dat, când li se urcă băutura la cap, de unde până atunci erau la locul lor, simt deodată nevoia să-şi dea arama pe faţă şi să facă scandal.

— Ce te uiţi aşa la mine? Crezi că nu citesc în ochii tăi? Te uiţi la mine şi parcă spui: „Ce mutră de beţiv!” Privirea ta mă suspectează, nu vezi în ea decât dispreţ... Ştii tu foarte bine pentru ce ai venit... Când Alioşka se uită la mine, îi râd ochii. Alioşka nu mă dispreţuieşte. Aleksei, să nu-l iubeşti pe Ivan...

— Nu te supăra pe fratele meu! De ce-l jigneşti? îl înfruntă brusc Aleksei.

— Se poate, da, se prea poate, mai ştii? Uf, cum mă doare capul. Ia de aici coniacul, Ivan, a treia oară îţi spun! (Căzu pe gânduri câteva clipe şi deodată avu un zâmbet viclean, stăruitor.) Nu te supăra, Ivane, nu te supăra pe mine că-s om bătrân şi