Smerdiăkov se înfiinţează aici în fiecare zi la vremea mesei. Ce o fi văzut la tine de pare atât de interesat, cu ce l-ai momit? adăugă el, adresându-i-se lui Ivan Fiodorovici.

— Cu nimic, răspunse acesta. I-a căşunat aşa c-aş fi un om în faţa căruia trebuie să se încline; un slugoi, un ţopârlan! Carne de tun sortită să cadă în primele rânduri când va veni momentul.

— În primele rînduri?

— Da, şi el, şi alţii, mai buni decât el, dar bineînţeles c-au să fie şi de-alde ăştia ca el. Întâi dintr-ăştia, pe urmă şi ceilalţi mai buni.

— Şi când o să vină momentul?

— Racheta o să ia foc, dar nu se ştie dac-o să ardă până la capăt. Deocamdată, poporul nu se dă în vânt după de-alde ăştia, vorbă-lungă, ca Smerdiăkov.

— Ai dreptate, frăţioare, uite, vezi, unul ca ăsta, măgarul lui Valaam, se gândeşte şi se tot răzgândeşte, şi cine ştie până la urmă unde l-o duce capul!...

— Acumulează idei, spuse Ivan zâmbind.

— Vezi tu, ştiu perfect că nici pe mine nu poate să mă înghită, aşa cum nu înghite pe nimeni, ca şi pe tine de altfel, deşi „i-a căşunat”, cum zici tu, c-ai fi un om în faţa căruia trebuie să se încline. Cât despre Alioşka, ce să mai vorbesc, pur şi simplu îl dispreţuieşte. Numai că ce-i al lui e-al lui, nu pune mâna pe nimic, nu umblă cu bârfeli, e mut ca un peşte, nu spune nimic din casă, o vorbă nu suflă, şi face nişte plăcinte cu carne să te lingi pe degete! Dar, la urma urmei, ducă-se dracului, merită să-ţi răceşti gura discutând despre el?...

— Nu, sigur că nu.

— Cât despre ideile ce i-ar putea încolţi în minte, vorbind în general, părerea mea este că mujicul rus trebuie muştruluit cu nuiaua. Am spus-o dintotdeauna. Mujicul nostru este un ticălos, nu trebuie să-ţi fie nici atâtica milă de el, şi-i foarte bine că până şi astăzi mai este din când în când croit cu nuiaua. Toată vlagă pământului rusesc stă în nuiaua de mesteacăn. Când s-or distruge pădurile, atunci să ştii de la mine c-o să se prăpădească şi pământul rusesc. Eu sunt pentru oamenii deştepţi. Dar dacă am încetat acum să-i biciuim, fiindcă de, suntem prea deştepţi, în schimb mujicii au început să se biciuiască singuri. Şi bine fac. Căci cu măsură cu care măsuraţi vi se va măsura, aşa cum zice Scriptura... într-un cuvânt, vor fi răsplătiţi. Iar la noi, în Rusia, e o adevărată porcărie. Dragul meu, dacă ai şti tu cât urăsc Rusia... adică propriu-zis nu pe ea, ci toate racilele astea... dar poate că până la urmă şi Rusia. Tout cela c'est de la cochonnerie.{40} ştii ce-mi place mie? Îmi place spiritul fin, ingeniozitatea.

— Iar ai mai dat pe gât un păhărel. Cred că-ţi ajunge.

— Stai, nu mai beau decât unul şi încă unul, şi cu asta, gata, am terminat. Dar mi-ai luat vorba din gură. Odată, fiind în treacăt pe la Mokroe, am stat la taifas cu un moşneag, şi ştii ce mi-a povestit: „Nouă, zice, mult ne place să batem fetele, şi atunci le dăm pe mâna flăcăilor să le muştruluiască. Şi după ce flăcăul o bate măr, a doua zi ia fata de nevastă, aşa că vezi matale că şi mândruţele au partea lor”. Auzi ce sadici! Orice ai zice, e nostim, nu? Ce-ar fi să mergem odată acolo, să vedem şi noi, hai? De ce-ai roşit, Alioşka? Nu te ruşina, băieţaş! îmi pare rău că adineauri n-am rămas şi eu la masă la egumen, să le fi povestit părinţeilor cum vine treaba asta cu fetele din Mokroe. Alioşka, să nu fii supărat pe mine că l-am necăjit pe egumen. Dar, frate dragă, sunt furios. Dacă există Dumnezeu – ei, da, atunci nu zic nu, sunt vinovat, şi am să dau socoteală pentru asta; dar dacă totuşi nu există, crezi oare că ce le-am făcut eu cuvioşilor tăi e de ajuns? Să le tai capul, şi încă ar fi puţin, ascultă-mă ce-ţi spun, pentru că pun beţe-n roate progresului. Nu ştiu dacă mă crezi, Ivan, dar să ştii că treaba asta mă roade. Nu, văd că nu-mi acorzi nici o încredere, citesc în ochii tăi. Probabil că le dai dreptate celor care zic că nu sunt decît un măscărici. Dar tu, Alioşka, tu ce spui, sunt eu, sau nu sunt un măscărici?

— Nu cred că eşti un măscărici.

— Şi sunt convins că asta e părerea ta şi c-ai spus-o cu toată sinceritatea. Ai o privire deschisă şi vorbeşti din toată inima. În timp ce Ivan nu poate fi sincer. E prea trufaş pentru asta... Dar eu, totuşi, parc-aş vrea să se termine odată cu schituleţul acela al tău. Bine ar fi să se stârpească tot misticismul ăsta de pe pământul rusesc, să-şi bage minţile în cap o dată pentru totdeauna toţi nătărăii! Gândeşte-te ce de argint, ce de aur ar intra la monetăria statului!

— De ce să-l stârpeşti, n-are nici un sens, zise Ivan.

— De ce? Pentru ca adevărul să triumfe mai curând – iată pentru ce.

— Nu-ţi dai seama că dacă acest adevăr ar triumfa, dumneata, în primul rând, ai fi deposedat, şi apoi... cine ştie, poate ai plăti chiar cu capul?...

— Aş! şi totuşi, poate că ai dreptate... Ce prost sunt! sări deodată Fiodor Pavlovici, plesnindu-se cu palma peste frunte. Ei, păi dacă-i aşa, atunci schituleţul tău poate să rămână unde e, Alioşka. Iar noi, ca nişte oameni deştepţi ce suntem, o să stăm frumos la căldurică şi o să ne desfătăm cu câte un păhăruţ de coniac, Ivan, cine ştie, poate că aşa o fi lăsat Dumnezeu! Zi: există Dumnezeu sau nu există? Stai, spune precis, vorbeşte serios! De ce râzi?

— Râd, pentru că mi-am adus aminte de observaţia dumitale atât de spirituală de adineauri în legătură cu existenţa celor doi bătrâni care, după cum crede Smerdiakov, sunt în stare să urnească munţii din loc.

— Cum, şi tu crezi că s-ar putea spune acelaşi lucru şi despre mine?...

— Întocmai.

— Asta înseamnă că