dumneata, Grigori Vasilievici, răspunse domol şi liniştit Smerdiakov, sigur de biruinţă, dar vrând totuşi să facă pe mărinimosul cu cel învins. Judecă şi dumneata: Sfânta Scriptură spune că dacă ai cât de cât credinţă în sufletul tău, măcar cât bobul de mazăre, şi porunceşti muntelui: ,,Ridică-te şi aruncă-te în mare”, aşa o să fie, negreşit. Dacă eu sunt un necredincios, iar dumneata atât de credincios, încât mă blestemi mereu, încearcă numai de porunceşte muntelui să se urnească din loc şi să se arunce nu în mare (fiindcă ar fi prea departe), dar uite, măcar în scursura asta clocită din spatele grădinii noastre şi ai să vezi că nici nu se va clinti măcar, oricât ţi-ai sparge dumneata pieptul poruncindu-i. Şi asta înseamnă că nici dumneata nu ai destulă credinţă, Grigori Vasilievici, şi că ştii numai să-i ocărăşti pe alţii cum îţi vine la gură. Şi apoi, trebuie să ne mai gândim că, în zilele noastre nu numai dumneata, dar nimeni pe lume, începând cu cele mai simandicoase persoane şi sfârşind cu cel mai pârlit mujic, nu poate să urnească muntele din loc şi să-l prăvălească în mare, în afară poate de un singur om de pe faţa pământului, sau cel mult doi, care îşi caută mântuirea sufletului în secret, undeva, prin pustiul egiptean, şi acolo li s-a pierdut urma; dacă este aşa, înseamnă că toţi ceilalţi sunt nişte necredincioşi, şi atunci, te întreb: crezi dumneata oare că pe toţi aceştia, câţi or fi pe lume, adică întreaga omenire, în afară de cei doi pustnici, Dumnezeu o să-i afurisească şi, în marea lui îndurare, pe care i-o cunoaştem cu toţii, n-o să ierte chiar pe nimeni dintre ei? Dimpotrivă, eu, în sinea mea, chiar dacă mi s-a clătinat credinţa, nădăjduiesc, totuşi, c-o să capăt iertarea, spălându-mi păcatul în lacrimi de pocăinţă.

— Stai! strigă Fiodor Pavlovici jubilând. Prin urmare, tu crezi că există totuşi pe lume doi oameni în stare să urnească munţii din loc? Ivan, ia aminte, uite rusul întreg!

Ivan Fiodorovici zâmbi amuzat.

— Ai perfectă dreptate, este într-adevăr o trăsătură specifică pentru credinţa poporului.

— Eşti de acord, vasăzică! înseamnă că am dreptate, dacă şi tu eşti de aceeaşi părere! Alioşka, tu ce zici? Aşa este sau nu credinţa rusească?

— Nu, tocmai că Smerdiakov nu crede ca un rus, rosti grav şi hotărât Alioşa.

— Nu mă refeream la credinţa lui, ci la aceasta trăsătură, ştii, istoria cu cei doi pustnici, numai la amănuntul acesta caracteristic, neînsemnat, dar unic în felul lui; este rusesc, nu-i aşa, rusesc sadea?

— Da, e o trăsătură într-adevăr specific ruseasca, încuviinţă zâmbind Alioşa.

— Vorba asta, care ţi-a ieşit din gură, merită un galben de aur, măgarule, şi chiar ai să-l capeţi, negreşit, dar încolo să ştii că minţi, minţi şi iar minţi, auzi tu, dobitocule! Află că nimeni dintre noi nu crede, pentru că suntem cu toţii nişte oameni superficiali, şi apoi nici nu avem timp, şi nu avem timp în primul rând pentru că suntem prea ocupaţi, în al doilea rând pentru că Dumnezeu nu ne-a lăsat destul răgaz: a făcut ziua numai de douăzeci şi patru de ore, aşa că nu avem nici când să dormim cât am vrea, darmite să ne pocăim! şi tu te-ai lepădat de credinţă faţă de călăii tăi tocmai când ar fi trebuit să te gândeşti mai presus de toate la credinţa ta şi când ar fi trebuit să dovedeşti cât eşti de credincios! E sau nu-i aşa, măi băiete?

— O fi şi aşa, dar judecă şi dumneata, Grigori Vasilievici, dacă nu cumva tocmai asta îmi uşurează păcatul. Căci dacă aş crede în adevărul acestor cuvinte, dacă aş crede aşa cum ar trebui să cred, atunci ar fi un mare păcat să nu înfrunt orice chinuri pentru credinţa pe care o am şi să trec la legea spurcată a mahomedanilor. Atunci însă n-aş mai ajunge să înfrunt nici un fel de chinuri, pentru că ar fi de ajuns să-i strig muntelui: „Ridică-te şi zdrobeşte-i pe călăii mei”, şi el s-ar urni din loc şi i-ar strivi ca pe nişte gândaci, iar eu aş pleca mai departe, înălţând cântări de slavă Domnului-Dumnezeu. Dar dacă eu în clipa aceea am încercat tot şi i-am strigat din răsputeri muntelui: „Striveşte-i pe călăii mei”, şi el nici nu s-ar fi clintit din loc, atunci, spune şi dumneata, n-aş pune la îndoială credinţa mea într-o clipă atât de cumplită, când aş simţi răcorile morţii? şi aşa tot ştiu că nu sunt chiar întru totul vrednic să intru în împărăţia cerurilor (căci muntele nu s-a urnit la porunca mea, şi deci credinţa mea înseamnă că nu are nici o trecere acolo sus şi nici nu mă aşteaptă cine ştie ce răsplată în ceruri), pentru ce atunci, pe lângă toate celelalte, m-aş lăsa jupuit de piele aşa, fără să mă aleg cu nici un folos? Căci oricum, chiar dacă aş fi jupuit de piele până la jumătatea spinării, muntele nu s-ar clinti la porunca sau la ţipetele mele. Într-o clipă atât de înfricoşătoare, în care nu mai e vorba de îndoieli, ci de fiorii morţii, îţi pierzi de bună seama şi minţile, şi tot, nu mai ai deci cumpătul să judeci. Şi atunci, nu văd de ce ar fi atât de greu păcatul dacă, încetând să mai caut vreun folos sau vreo răsplată, mi-aş păstra măcar pielea întreagă. De aceea mă bizui pe îndurarea Celui-de-Sus şi trag nădejde c-am să fiu iertat...

 

 

VIII - LA UN PĂHĂREL DE CONIAC

 

Disputa luase sfârşit; ciudat, însă, Fiodor Pavlovigi, care era atât de bine dispus la început, între timp se întunecase la faţă. Încruntat, stăpânul casei mai dădu de duşcă un păhărel de coniac, care era într-adevăr de prisos.

— Ia cărăţi-vă de aici, iezuiţilor! se răsti la slugi. Şterge-o imediat, Smerdiăkov! N-ai grijă, c-o să capeţi galbenul făgăduit, numai pleacă odată! Lasă, nu mai fi aşa amărât, Grigori, du-te acasă la Marfa, să-ţi aline sufletul nemângâiat şi să-ţi facă patul să te culci. Nu te lăsă canaliile să-ţi tihnească mâncărea! răbufni el înciudat, după ce servitorii, ascultându-i porunca, ieşiră pe uşă.