Socoteala asta cu ciozvârtă de berbec nu-i adevărată, vă spun eu că n-o să se întâmple nimic şi nici n-ar trebui să se întâmple, dacă-i pe dreptare, ripostă grav Smerdiakov.

— Cum pe dreptate? se miră în gura mare Fiodor Pavlovici, din ce în ce mai vesel, făcându-i semn lui Alioşa cu genunchiul.

— Ce ascultaţi la ticălosul ăsta! se burzului mânios Grigori, privindu-l drept în ochi pe Smerdiakov.

— Mai încet cu ticăloşia, Grigori Vasilievici! i-o reteză liniştit şi stăpân pe sine Smerdiakov. Să stăm strâmb şi să judecăm drept: dacă am ajuns în mâinile unor nelegiuiţi, şi ei îmi cer să hulesc numele Domnului meu şi să mă lepăd de taina botezului, am tot dreptul s-o fac, pentru că aşa-mi spune cugetul meu şi pentru că aici nu mai încape vorba de păcat!

— Ai mai spus-o o dată, lasă poliloghiile, mai bine dovedeşte că aşa este! strigă Fiodor Pavlovici.

— Ciorbă-lungă! bombăni scârbit Grigori.

— Mai încet cu ciorba-lungă, Grigori Vasilievici, măsoară-ţi cuvintele şi cată să judeci cu capul! Căci nici n-o să apuc bine să le spun nelegiuiţilor: „Mă lepăd de legea creştinească şi afurisesc numele Domnului-Dumnezeului meu cel adevărat”, şi pe loc, chiar în momentul când am să rostesc vorbele astea, pronia cerească mă va judeca, aruncând asupra mea anatema, şi voi fi urgisit din sânul sfintei biserici ca orice păgân. Aşa o să se întâmple, cum vă spun, chiar în clipa când mă voi gândi numai să le rostesc; n-o să treacă nici un sfert de secundă, şi gata – am şi fost afurisit! Nu-i aşa, Grigori Vasilievici?

Se vedea că simte o vădită plăcere să-l ia martor pe Grigori, când, de fapt, răspundea la întrebările puse de stăpânu-său; şi cu toate că îşi dădea foarte bine seama de asta, căuta să dea impresia că Grigori este acela care-l trage de limbă.

— Ivan! strigă deodată Fiodor Pavlovici. Apleacă-te să-ţi spun ceva la ureche. Ştii, toate astea le spune pentru tine, ca să-l auzi. Fă-i pe plac.

Ivan Fiodorovici ascultă cu toată seriozitatea destăinuirea bătrânului, care părea grozav de încântat.

— Stai, Smerdiakov, taci o clipă! îi strigă din nou Fiodor Pavlovici. Ivan, mai apleacă-te o dată!

Ivan Fiodorovici se supuse din nou, cu aerul cel mai serios din lume.

— Mi-eşti tot atât de drag ca şi Alioşka. Să nu crezi că nu-mi eşti drag. Vrei un pic de coniac?

— Vreau. „Văd că te-ai pilit serios, bătrâne!” îşi spuse în sinea lui Ivan, uitându-se cu luare-aminte la taică-său. Era foarte atent la ceea ce spunea Smerdiakov, care părea să-i fi trezit o vie curiozitate.

— Anatema asupra ta, blestematule! izbucni pe neaşteptate Grigori. Cum ai tu obazul să judeci, ticălosule, dacă...

— Nu sudui, nu sudui, Grigori! îi taie vorba Fiodor Pavlovici.

— Aşteaptă puţin, Grigori Vasilievici, aşteaptă numai o clipă, lasă-mă să spun tot ce am de spus, fiindcă n-am terminat încă. În momentul când pronia cerească mă va osândi, am să fiu şi eu, cum s-ar zice, un fel de păgân; botezul pe care l-am primit o sa-şi piardă harul. E ori nu e aşa?

— Concluzia, concluzia! îl zori Fiodor Pavlovici, sorbind fericit din pahar. Hai, pune punct odată!

— Şi din moment ce nu mai sunt botezat în legea creştinească, înseamnă că nu i-am minţit pe călăii mei atunci când m-au întrebat dacă „sunt ori nu sunt creştin”, fiindcă însuşi Dumnezeu m-a scos din rândul creştinilor, numai şi numai pentru gândul ce mi-a venit în minte înainte chiar de a fi apucat să deschid gura. Iar din moment ce locul meu nu mai e printre creştini, atunci cum s-ar putea, şi cu ce drept, să mi se ceară socoteală pe lumea cealaltă, ca unui creştin adevărat, că m-am lepădat de Hristos, când eu, numai cât mi-a trecut prin gând să mă lepăd de el, şi am şi fost surghiunit din sânul creştinătăţii? Iar dacă nu mai sunt creştin, înseamnă că nu mai pot să mă lepăd de Hristos, fiindcă nu mai am de cine să mă lepăd. Şi atunci poate cineva să-i ceară socoteala unui tătar spurcat, Grigori Vasilievici, fie şi în ceruri, pentru că nu s-a născut creştin, şi poate cineva să-l pedepsească pentru asta că doar, vorba aceea, nimeni nu poate lua două piei de pe o vită! şi apoi, şi Dumnezeu chiar, dacă i-ar cere cumva socoteală tătarului după moarte, gândesc că n-o să-i dea decât o osândă mai uşoară (şi asta numai fiindcă nu poate să-l lase chiar aşa, nepedepsit), chibzuind că omul n-are nici o vină dacă s-a născut pe lume din părinţi spurcaţi. Doar nu poate Dumnezeu să-l ia cu anasâna pe tătar şi să spună despre el c-ar fi fost creştin!? Ar însemna atunci că şi Atotputernicul minte. Crezi dumneata că poate fi în stare Cel-de-Sus să spună vreodată o minciună, fie chiar numai una singură?

Grigori rămase cu gura căscată, zgâindu-se la orator. Deşi nu pricepu prea bine despre ce era vorba, ceva totuşi reuşise să desluşească din încâlcitura aceea de cuvinte, şi încremeni locului, ca un om care s-ar fi izbit deodată cu fruntea de perete. Fiodor Pavlovici îşi deşertă paharul şi slobozi un hohot de râs strident.

— Alioşka, ei, cum îţi place? Văzuşi? Cazuistul! O fi fost pe la iezuiţi, Ivan. Ia ascultă, mă, duhneşti cale de o poştă a iezuit! Spune, cine te-a învăţat să vorbeşti aşa? Află însă că minţi, cazuistule, minţi cu neruşinare, minţi şi iar minţi! Nu mai plânge, Grigori, lasă, c-o să-l facem noi praf acum! Răspunde, măgarule! Să zicem c-ai avea dreptate faţă de schingiuitorii tăi, dar gândeşte-te că tu, în sufletul tău, totuşi, ţi-ai lepădat credinţa, şi singur ai spus chiar că în aceeaşi clipă ai fost anatemizat, adică ăi fost afurisit, iar aceluia asupra căruia s-a aruncat anatema fii sigur că n-o să-i fie moale, băiete, în iad! Ei, acum ce mai zici, scumpul meu iezuit?

— Fără îndoială că în sufletul meu mi-am lepădat credinţă, şi totuşi, nu văd care ar fi păcatul aici... Poate numai unul mititel, adică un păcat din cele mai obişnuite.

— Cum adică, din cele mai obişnuite?

— Minţi, afurisitule! şuieră printre dinţi Grigori.

— Judecă şi