Smerdiakov pălea de necaz, dar nu răspundea nimic. Până la urmă, Fiodor Pavlovici îl lăsă în apele lui. Se mulţumea să ştie că are un om cinstit pe lângă casă, lucru de care se convinsese definitiv, şi că Smerdiakov n-ar fi furat pentru nimic în lume, şi nici nu s-ar fi atins de un lucru ce nu era al lui. Într-o zi, fiind beat, Fiodor Pavlovici pierduse prin curte, în noroi, trei hârtii de câte o sută de ruble, pe care tocmai le primise de la cineva; nu băgase de seamă că dispăruseră decât a doua zi, dar în timp ce se scotocea prin buzunare, zări câteşitrele hârtiile pe masă. Cum şi de unde răsăriseră acolo? Smerdiakov, pasămite, le găsise în curte şi le adusese în casă încă din ajun. „Măi băiete, n-am ce zice, om ca tine mai rar!” îl lăudase atunci Fiodor Pavlovici, răsplătindu-l cu zece ruble. Fiodor Pavlovici – cred că e cazul s-o spunem – nu numai că era pe deplin încredinţat de cinstea lui, dar în felul său chiar ţinea la el, deşi Smerdiakov îl privea tot atât de întunecat cum se uita îndeobşte la toată lumea şi tăcea mai tot timpul. Mare minune când scotea vreun cuvânt! Dacă pe vremea aceea i-ar fi venit cuiva în minte să se întrebe ce putea, oare, să-l intereseze pe flăcăul acela, la ce se gândea, cu siguranţă că n-ar fi reuşit să desluşească nimic pe figura lui, privindu-l. Şi cu toate astea, i se întâmpla uneori, fie în casă, fie prin curte, sau chiar în plină stradă, să se oprească locului şi să stea aşa, îngândurat, zece minute în şir. Un fizionomist care s-ar fi uitat la el mai de aproape ar fi zis, probabil, că nu era vorba de un efort de gândire sau de vreo preocupare precisă, ci mai curând de un fel de meditaţie în gol. Pictorul Kramskoi are un tablou excelent intitulat Contemplaţie, înfăţişând o pădure iarna, şi în pădure, pe o cărare, într-un suman jerpelit, cu nişte opincuţe prăpădite în picioare, stând locului singur-singurel, un ţărănuş rătăcit, cu aerul că nu se gândeşte la ceva precis, ci mai curând „contemplă” ceva. Dacă i-ai da un brânci, ar tresări deodată şi s-ar uita la tine, ca şi cum s-ar fi trezit din somn, fără să înţeleagă ce se întâmpla. Ce-i drept, s-ar dezmetici numaidecât, dar, dacă l-ai întreba la ce s-a gândit, n-ar putea să răspundă. În schimb, a păstrat întipărită în suflet impresia sub a cărei stăpânire se afla în timp ce şedea aşa, în contemplaţie. Toate aceste impresii, pline de farmec pentru el, se acumulează încetul cu încetul, se aduna pe nesimţite în sufletul lui, fără să-şi dea seama, şi, desigur, fără să ştie pentru ce şi pentru cine; poate că după ce se vor fi depus acolo, ani şi ani de-a rândul, la un moment dat omul va părăsi totul şi, luând calea pribegiei, va pleca la Ierusalim să-şi caute mântuirea, sau poate va da foc satului în care s-a născut, dacă nu cumva le va face pe amândouă. Asemenea contemplatori abundă în mijlocul poporului. Probabil că Smerdiakov era unul dintre ei; şi el de bună seamă îşi aduna impresiile cu nesaţ, fără să ştie pentru ce.

VII - O CONTROVERSĂ

Aşadar, măgarul lui Valaam prinsese grai. Obiectul discuţiei era destul de ciudat: dimineaţa, în timp ce-şi făcea târguielile la băcănia negustorului Lukianov, Grigori auzise pe cineva povestind că un soldat rus care căzuse prizonier undeva, prin nu ştiu ce ţinuturi îndepărtate, la graniţa dinspre Asia, fiind silit sub ameninţarea cu moartea şi a celor mai cumplite torturi să se lepede de legea creştină şi să treacă la islamism, nu se înduplecase în ruptul capului să-şi schimbe credinţa, drept care fusese schingiuit şi jupuit de viu şi-şi dăduse duhul preamărind numele lui Hristos, lucruri care se aflau scrise în ziarul sosit chiar în ziua aceea. Servind la masă, Grigori tocmai despre asta povestise. Lui Fiodor Pavlovici îi plăcea spre sfârşitul prânzului, când era la desert, să glumească şi să stea de vorbă cu cineva, fie şi cu Grigori. Iar în ziua aceea se simţea în largul lui, era bine dispus şi cu gândurile cam împrăştiate. După ce ascultase istorisirea lui Grigori, sorbind câte puţin din păhăruţul de coniac, îşi dăduse părerea, spunând ca soldatul cu pricina trebuia trecut neapărat în rândul mucenicilor, iar pielea jupuită adusă undeva, la vreo mânăstire: „Vă închipuiţi cum ar da lumea năvală şi ce de bănet s-ar aduna!” încheiase el. Văzând că Fiodor Pavlovici nu era câtuşi de puţin înduioşat, dimpotrivă, începuse să ia în deşert ca de obicei, lucrurile sfinte, Grigori făcuse o mutră acră. Tocmai atunci Smerdiakov, care stătea lângă uşă, se găsise să rânjească în bătaie de joc. Bucătarului îi era când şi când îngăduit să servească şi el la masă, mai ales la desert, iar de la venirea lui Ivan Fiodorovici nu era zi în care să lipsească de la postul lui.

— Ce te-a apucat? îl întrebă Fiodor Pavlovici, văzându-l că rânjeşte şi înţelegând că voia să bată în Grigori.

— Uite-aşa, răspunse prompt Smerdiakov cu glas tare, mă gândeam la isprava soldatului şi-mi ziceam c-o fi, nu zic nu, un lucru vrednic de laudă, dar, ca să spun drept, cred că n-ar fi fost nici un păcat dacă, strâns cu uşa, s-ar fi lepădat şi de legea lui Hristos, şi de taina botezului ca să scape cu viaţă, fiindcă, oricum, mai târziu putea să-şi ispăşească slăbiciunea săvârşind alte fapte bune.

Fiodor Pavlovici sări în sus.

— Cum aşa, nici un păcat?! Minţi, pentru o vorbă că asta să ştii c-o să mergi drept în iad, şi ce-o să te mai prăjească acolo şi pe o parte, şi pe alta, ca pe o ciozvârtă de berbec!...

Alioşa intrase pe uşă tocmai când discuţia era în toi. Fiodor Pavlovici, după cum am văzut, îi făcuse o primire cât se poate de călduroasă.

— Ai picat la tanc, la tanc ai picat! chicotea el fericit, silindu-l să se aşeze şi să asculte.

—