sprâncene. „Nu ne iubeşte, procletul, îi spunea Grigori Marfei Ignatievna, aista nu iubeşte pe nimeni.” „Ce, tu eşti om ca toţi oamenii? îl lua bătrânul în primire pe Smerdiakov. Tu nu eşti plămadă omenească, tu te-ai născut din mâzga de pe podeaua băii, aşa că să ştii şi tu cine eşti...” După cum a ieşit mai târziu la iveală, Smerdiakov nu i-a iertat niciodată cuvintele astea. Grigori îl învăţase buchile şi, când împlinise doisprezece ani, încercase să-i explice Sfânta Scriptură. Toată osteneala lui însă nu fusese de nici un folos. Într-o zi – erau cam la a doua sau a treia lecţie – copilul începuse a zâmbi zeflemitor.

— De ce râzi? îl întrebase Grigori, privindu-l încruntat peste ochelari.

— De-aia. Dumnezeu cică a făcut lumea în prima zi, iar soarele, luna şi stelele – în a patra. Atunci de unde a luat lumină în prima zi?

Grigori rămăsese încremenit. Puştiul îşi măsura cu o privire ironică dascălul. Până şi căutătura lui avea ceva arogant. Grigori îşi ieşise din răbdări. „Uite de unde!” se oţărâse el, lipindu-i o palmă învăţăcelului. Băiatul nu spusese nici cârc, dar se vârâse iarăşi într-un ungher timp de câteva zile. Cam la o săptămână după aceea, avusese pentru prima oară o criză de epilepsie, meteahnă de care n-a mai scăpat până la sfârşitul zilelor. Aflând treaba asta, Fiodor Pavlovici îşi schimbase dintr-o dată purtarea faţă de bietul copil. Până atunci prea puţin îi pasă de el, nu-l certă niciodată şi de câte ori îi ieşea în cale, îi dădea câte un bănuţ. Dacă într-o zi era în toane bune, îi trimitea ceva dulciuri de la masă. Cum auzise însă ce beteşug are, începuse să-i poarte de grijă, chemase îndată un medic, care încercă prin diverse mijloace să-l însănătoşească, dar se dovedi până la urmă că eră o boală fără leac. în medie, crizele reveneau cam o dată pe lună, la intervale şi cu intensităţi variabile, unele fiind destul de uşoare, altele – cumplite. Fiodor Pavlovici îi poruncise cu străşnicie lui Grigori să nu-l mai bată sub nici un motiv şi începu să-l primească în casă. De asemenea, nu mai voise să-l lase cu nici un chip pe copil să-şi muncească creierul cu învăţătura. Dar într-o zi – băiatul avea pe atunci vreo cincisprezece ani – Fiodor Pavlovici îl surprinsese dând târcoale dulapului cu cărţi şi căutând să desluşească prin geam titlurile. Fiodor Pavlovici avea o bibliotecă mai mult sau mai puţin înzestrată, peste o sută de volume, dar nimeni nu-l văzuse vreodată cu o carte în mână. Descoperind interesul pe care-l arăta Smerdiakov pentru cărţi, bătrânul îi încredinţase pe loc cheile, îmbiindu-l: „Citeşte, te fac bibliotecarul meu; decât să te învârţi fără rost prin curte, mai bine stai aici şi citeşte. Uite, ia-o pe asta, şi Fiodor Pavlovici îi dăduse Serile în cătunul de lângă Dikanka”.

Băiatul se apucase să citească, dar fusese dezamăgit, nu zâmbise nici măcar o singură dată, dimpotrivă, era din ce în ce mai încruntat.

— Ei, ce zici, ţi-a plăcut? Aşa-i că e nostimă? îl întrebase Fiodor Pavlovici.

Smerdiakov nu-i răspunse nimic.

— Zi, prostule!

— Nu-i adevărat ce scrie acolo, bălmăjise Smerdiakov hlizindu-se.

— Du-te dracului, suflet de slugoi, ia Istoria universală a lui Smaragdov{39}, aici tot ce scrie este adevărat, citeşte-o.

Dar Smerdiakov nu apucase să citească nici zece pagini, şi se plictisise. Aşa că până la urmă dulapul cu cărţi fusese din nou încuiat. Curând după aceea, Marfa şi Grigori îi raportară lui Fiodor Pavlovici că Smerdiakov devenise din cale-afară de cusurgiu, nu putea să vadă în ochi nici urmă de gunoi, şi, de câte ori se aşeza la masă, tot mesteca de zor cu lingura în ciorbă, se apleca asupra străchinii, lua o lingură de zeamă şi o ridica în dreptul ochilor, cercetând-o în lumină.

— Ce-ai găsit acolo, un gândac? îl întreba uneori Grigori.

— Sau poate o muscă? adăuga Marfa.

Tânărul, care avea acum mania curăţeniei, nu se învrednicea niciodată să le răspundă, dar tot aşa proceda şi cu pâinea, cu carnea şi cu tot ce i se dădea de mâncare: ridica dumicatul în aer, se uita la el în zare, îndelung, ca la microscop, şi abia după aceea se îndupleca să-l ducă la gură. „Măi să fie, ce boier!” mormăia Grigori, privindu-l pe sub sprâncene.

Fiodor Pavlovici, auzind despre trăsneala cea nouă a lui Smerdiakov, îşi pusese în gând să-l scoată bucătar, drept care îl trimisese la Moscova să-şi facă ucenicia. Smerdiakov stătuse acolo câţiva ani şi se înapoiase acasă grozav de schimbat. Deşi foarte tânăr încă, părea ofilit, cu o faţă smochinită, gălbejită, de scopit. În sufletul lui, nu se petrecuse însă nici o schimbare: rămăsese tot atât de puţin sociabil ca şi mai înainte. După cum se aflase mai încolo, şi la Moscova, tot aşa, nimeni nu putea să scoată o vorbă din gura lui; oraşul nu-i trezise nici un interes, aşa că nici nu văzuse mare lucru, iar ceea ce apucase să vadă nu-i reţinuse câtuşi de puţin atenţia. Fusese o singură dată la teatru, dar ieşise de acolo îmbufnat şi morocănos. În schimb, se întorsese acasă dichisit, cu nişte haine frumoase, cu lenjerie şi cu un surtuc foarte curat; îşi peria cu grijă îmbrăcămintea de două ori pe zi, iar cizmele elegante de box şi le ungea cu vacs englezesc special, lustruindu-le până străluceau ca oglinda. Era un excelent bucătar, Fiodor Pavlovici se gândise să-i plătească o simbrie; toţi banii pe care-i primea Smerdiakov îi dădea pe îmbrăcăminte, pomezi, parfumuri etc. Cu toate astea, avea acelaşi dispreţ pentru sexul feminin, ca pentru toată lumea, în general; era scorţos cu femeile şi le ţinea la distanţă. Fiodor Pavlovici începuse acum să-l privească cu alţi ochi. Crizele lui se repetau din ce în ce mai des şi, în zilele când nu se simţea bine, Marfa Ignatievna gătea ea mâncarea, ceea ce trebuie să spunem că nu-i convenea deloc lui Fiodor Pavlovici.

— Ce-i cu tine, băiete, de ai mereu crize? îl întreba el uneori, uitându-se chiorâş la bucătar şi cercetându-l cu un ochi scrutător. Barem de te-ai însura şi tu odată, ori