— Şi dacă...

— Dacă o fi ceva, sunt în stare să şi omor. N-aş putea suporta.

— Să omori? Pe cine?

— Pe bătrân. De ea nici nu mă ating.

— Ce vorbeşti, frăţioare?!

— Nu ştiu, nu-mi dau seama de nimic... Poate c-am să-l omor, poate că nu. Mă tem c-o să se răscolească în mine o ură neîmpăcată în momentul acela. Simt că-l urăsc numai văzându-i mutra, nasul, ochii, zâmbetul acela neruşinat. Prea e dezgustător! Uite, de asta mă tem. Mi-e teamă că n-am să mă pot stăpâni...

— Mă duc, Mitea. Cred că Dumnezeu va veghea să nu se întâmple nici o nenorocire.

— Du-te, iar eu am să stau aici şi am să aştept minunea. Şi dacă totuşi minunea nu se va întâmpla, atunci...

Cu gândurile răvăşite, Alioşa plecă la taică-său.

VI - SMERDIAKOV

Îl găsi pe Fiodor Pavlovici la masă. Prânzul fusese ca de obicei servit în salon, deşi casa avea şi o sufragerie. Salonul era cea mai spaţioasă dintre toate încăperile, altminteri mobilată destul de pretenţios, dar numai cu lucruri demodate. Mobilierul de culoare albă, îmbrăcat cu un material roşu uzat, ce părea să fie mătase, era de pe vremea bunicilor. Nişte oglinzi cu rame sculptate, şi ele tot de modă veche, în stil baroc, albe, iar pe alocuri aurite, ocupau spaţiul dintre ferestre. Pe pereţii acoperiţi cu un tapet alb de hârtie, plesnit pe ici, pe colo, atârnau două portrete: chipul unui prinţ, fost guvernator general peste întreaga regiune cu vreo treizeci de ani în urmă, şi al unui arhiereu de mult adormit întru Domnul. în colţul dinspre răsărit se aflau nişte icoane, în faţa cărora, noaptea, ardea candela... nu pentru că stăpânul casei ar fi fost evlavios, ci ca să lumineze încăperea. Fiodor Pavlovici se culca foarte târziu, pe la trei-patru dimineaţa; până atunci se plimba de colo până colo prin odaie, sau şedea tolănit în jilţ şi se gândea. Aşa îşi făcuse el obiceiul. De multe ori se întâmpla să doarmă singur cuc în toată casa, după ce trimitea slugile să se culce în pavilionul din curte; în ultima vreme însă, feciorul, Smerdiakov, rămâneau cu el peste noapte în antreu, unde îşi făcea culcuşul pe o laviţa. În momentul când Alioşa intră pe uşă, prânzul era pe sfârşite, tocmai se aduseseră cafeaua şi dulceaţa. Fiodor Pavlovici era obişnuit să-şi încheie masa cu un păhăruţ de coniac şi dulciuri. Ivan Fiodorovici se afla şi el acolo şi-şi lua cafeaua. Grigori şi Smerdiakov serveau. Atât stăpânii, cât şi servitorii păreau plini de însufleţire şi voioşi. Fiodor Pavlovici râdea cât îl ţinea gura; Alioşa încă din odaia de alături îi auzi râsul strident, cu care urechea lui se familiarizase, şi-şi dădu seama că taică-său nu apucase încă să se îmbete, era numai bine dispus.

— Uite-l c-a venit, uite-l! strigă Fiodor Pavlovici, încântat de sosirea lui Alioşa. Şezi aici, lângă noi, şi ia o cafeluţă, că doar e de post, mă-nţelegi, de post, şi e fierbinte, o bunătate. Nu te îmbii cu coniac, fiindcă posteşti, da' ia spune, n-ai vrea totuşi un păhăruţ de coniac? Nu, mai bine să-ţi dau un lichioraş, am unul fain de tot! Smerdiakov, du-te şi adu sticla din dulap, uite cheile, al doilea raft din dreapta, hai, mişcă!

Alioşa încercă să refuze lichiorul.

— Tot trebuie să aducă, dacă nu pentru tine, atunci pentru noi, zise Fiodor Pavlovici radios. Dar ia stai, ai mâncat?

— Am mâncat, răspunse Alioşa, deşi nu luase în gură decât o bucată de pâine şi băuse un pahar de cvas la bucătăria egumenului. O ceaşcă de cafea fierbinte însă aş bea cu cea mai mare plăcere.

— Dragul de el! Bravo! Vrea o cafeluţă! Nu cumva mai trebuie încălzită? Nu, încă mai clocoteşte şi acum. E o cafea pe cinste, mai ales că-i făcută de Smerdiakov! La cafea şi la plăcinte Smerdiakov este mare meşter, dar, ce-i drept, nu mi-e ruşine cu el nici când e vorba să gătească o ciorba de peşte! Să vii într-o zi la ciorbă de peşte, numai vezi să ne înştiinţezi dinainte... Adică stai, ce ţi-am poruncit mai adineauri? Parcă ţi-am spus să te muţi chiar azi cu tot calabalâcul... Ei, ţi-ai adus salteaua? He-he-he!...

— Nu, n-am adus-o, zîmbi Alioşa.

— Dar ai tras o spaimă, hai? Nu-i aşa că le-ai speriat? Drăguţul de el; cum aş putea să-l necăjesc tocmai pe el! Ascultă, Ivan, nu pot să-l văd cum se uită în ochii mei şi râde, nu pot, şi pace! Îmi creşte inima numai când îl văd, zău, nu ştii ce drag mi-e băiatul ăsta! Alioşka, vino să-ţi dau binecuvântarea mea părintească.

Alioşa se ridică de la locul lui, dar între timp Fiodor Pavlovici se răzgândi.

— Nu, deocamdată să-ţi fac numai cruce, uite aşa, şezi. Nici nu ştii ce bine ai picat, tocmai vorbeam despre ceva care te interesează. Să mori de râs, şi mai multe nu! Măgarul lui Valaam{38} a prins grai, şi să vezi ce dă din el acum!

Măgarul lui Vălaăm nu era altul decât lacheul Smerdiakov, un flăcău de vreo douăzeci şi patru de ani, tăcut de felul lui şi îngrozitor de ursuz. Nu c-ar fi fost sălbatic din fire, sau din cale-afară de ruşinos, dimpotrivă, părea fudul şi se uita de sus la toată lumea. N-aş fi vrut încă să vorbesc despre el, şi totuşi n-am încotro. Aşadar, Smerdiakov fusese crescut de Marfa Ignatievna şi de Grigori Vasilievici, dar copilul „se făcea mare şi n-avea în el nici o simţire de recunoştinţă”, se plângea Grigori; era ca o sălbăticiune, un pui de lup care privea oamenii pitit într-un ungher. Cea mai mare plăcere a lui în copilărie eră să spânzure pisicile şi apoi să le îngroape cu alai. Drept care, se înfăşură într-un cearşaf în loc de odăjdii şi începea să cânte, bălăngănind deasupra stârvului o tinichea în chip de cădelniţă. Toate astea le făcea într-ascuns, să nu prindă nimeni de veste. Într-o zi însă, Grigori dăduse peste el şi-l croise zdravăn cu nuiaua. Băiatul se vârâse într-un ungher, şi o săptămână întreagă se uitase la el pe sub