— Şi când o să pot avea în mână aste trei mii de ruble? Tu eşti încă minor, şi până să apuci să-ţi vezi banii, mai va, şi eu vreau chiar astăzi, auzi tu, azi, neapărat, să te duci la ea, să-i spui rămas-bun din partea mea, cu sau fără bani – indiferent, pentru că nu mai pot răbda, mă înţelegi, altfel nu se mai poate, am ajuns la capătul răbdării! Mâine o să fie prea târziu. Ce-ar fi să te duci la tata?

— La tata?

— Da, la el în primul rând. Du-te şi cere-i lui banii.

— Dar n-o să-mi dea, Mitea.

— Păi cum o să-ţi dea? Bineînţeles că n-o să-ţi dea nimic. Tu ştii, Aleksei, ce înseamnă disperarea?

— Ştiu

— Ascultă: din punct de vedere juridic, tata nu-mi datorează nimic. Am luat tot, până la ultimul ban, ştiu foarte bine. Dar moralmente, spune tu, moralmente îmi este sau nu dator? Doar a pus la bătaie cele douăzeci şi opt de mii ale mamei ca până la urmă să agonisească o sută. Să-mi dea numai trei mii din douăzeci şi opt, atâta-i cer, numai trei mii, ca să-mi izbăvească sufletul din iad. Multe păcate îi vor fi iertate pentru fapta asta pe lumea cealaltă! Iar eu, dacă-mi dă banii ăştia, mă vede Dumnezeu, am să lichidez definitiv cu el, şi niciodată n-o să mai audă de mine. Este ultima oară când are prilejul să se poarte ca un tată adevărat. Spune-i că însuşi Dumnezeu îi trimite prilejul ăsta.

— Mitea, n-o să-ţi dea banii pentru nimic în lume.

— Ştiu că n-o să mi-i dea, ştiu foarte bine. Şi mai ales acum. Mai ştiu încă ceva: tata abia deunăzi a prins de veste, sau poate chiar numai ieri a aflat cu certitudine (ţine minte ce-ţi spun), că Gruşenka, pare-se, nu glumeşte şi vrea cu tot dinadinsul să se mărite cu mine. Bătrânul îi cunoaşte firea, ştie ce fel de pisică e. Şi atunci cum îţi închipui, după toate astea, c-o să-mi mai dea şi bani ca să-mi mijlocească el, cu mâna lui, însurătoarea, când e nebun după ea? Asta încă nu-i tot, pot să-ţi mai spun ceva: am aflat c-a scos acum cinci zile de la bancă trei mii de ruble, pe care le-a schimbat în hârtii de câte o sută; a făcut apoi un pachet cam aşa de mare, l-a sigilat cu şapte peceţi şi l-a mai legat, pe deasupra, cruciş cu un şiretei roşu. Vezi ce de amănunte cunosc! Pe urmă a scris deasupra: „Îngerului meu Gruşenka, când o vrea să vină la mine”; singur cu mâna lui a mâzgălit pe hârtie cuvintele astea, tacticos, în cel mai desăvârşit secret, aşa încât nimeni nu ştie că ţine bani în casă, decât doar sluga lui, Smerdiakov, pentru care poate să pună mâna în foc că-i perfect cinstit. De trei sau patru zile o aşteaptă pe Gruşenka, trăgând nădejde că până la urmă o să vină după pachet, i-a şi trimis vorbă, la care dânsa i-a răspuns că „poate o să vin”. Păi dacă se duce la bătrân, mai pot eu să mă însor cu ea? Pricepi tu acum de ce stau ascuns aici şi pe cine pândesc?

— Pe ea?

— Da. Am avut la mine în batalion un soldat de prin părţile astea, Foma, care ţine cu chirie o cămăruţă la târfele de aici, din curte. Le mai dă şi el o mână de ajutor, noaptea păzeşte casa, iar ziua vânează gotcani, ca să aibă din ce trăi. La el în odaie mi-am instalat cartierul general; nici el, şi nici gazdele nu cunosc misterul, adică nu ştiu că stau la pândă aici.

— Numai Smerdiakov îl cunoaşte?

— Numai el. Şi tot el trebuie să-mi dea de ştire dacă Gruşa vine la bătrân.

— El ţi-a vorbit despre pachet?

— Da, el. Dar să ştii că e un secret pentru toată lumea. Ivan habar n-are de nimic, nici de bani, nici de altceva. Bătrânul vrea să-l trimită la plimbare pentru vreo două-trei zile la Cermaşnea; cică s-ar fi ivit un muşteriu care oferă opt mii de ruble pentru tăierea copacilor din dumbravă: „Dă-mi o mână de ajutor, l-a rugat el, şi fă un drum pânâ acolo”; prin urmare, cum spuneam, o să plece pentru două-trei zile. Tata ar dori ca Gruşenka să vină în lipsa lui Ivan.

— Vasăzică, o aşteaptă acum?

— Nu, azi n-o să vină. Ştiu eu ce ştiu. Sunt sigur că n-o să vină! exclamă Mitea. Aşa crede şi Smerdiakov. Tata s-a pus pe băutură, stă la masă cu Ivan şi bea. Du-te la el, Aleksei, şi cere-i cele trei mii de ruble.

— Mitea, dragul meu, nu-ţi dai seama ce spui! strigă Alioşa, sărind de pe bancă unde şedea şi cercetându-l cu luare-aminte pe Dmitri Fiodorovici, care părea că aiurează. O clipă îi veni să creadă că-şi pierduse minţile.

— Ce este? Nu sunt nebun, rosti Dmitri Fiodorovici, uitându-se ţintă la el, cu un fel de solemnitate. Nu-ţi fie teama; am spus să te duci la tata şi ştiu ce vorbesc: eu cred în minuni.

— În minuni?

— Da, în minunile Celui-de-Sus. Dumnezeu îmi cunoaşte sufletul şi vede disperarea în care sunt. El vede tot. Crezi, oare, că el o să lase a se înfăptui asemenea grozăvie? Alioşa, eu cred în minuni, du-te.

— Mă duc. Spune-mi, mă aştepţi aici?

— Da. Îmi dau seama că nu se face aşa, cât ai bate din palme, nu se poate să te duci la dânsul şi să-i spui aşa, tam-nisam! Acum probabil că-i beat. Am să aştept trei, patru, cinci, şase, şapte ore, dar să ştiu că astăzi, neapărat, fie chiar la miezul nopţii, o să mergi în orice caz la Katerina Ivanovna, cu sau fără bani, şi să-i vorbeşti aşa: „Am venit să-ţi spun din partea lui: rămâi cu bine!”

— Mitea! şi daca Gruşenka vine astăzi... sau dacă nu chiar azi, atunci mâine, sau poimâine?

— Gruşenka? Am să stau la pândă tot timpul, şi când oi vedea-o, am