am fost la ea prima oară mă dusesem numai ca să-i trag o mamă de bătaie. Aflasem un lucru de care acum sunt convins, şi anume, că Gruşenka primise de la acel căpitan, omul tatii, o poliţă semnată de mine, ca să mă dea în judecată şi să-mi închidă astfel gura, să nu mai fac scandal. Voiau să mă sperie. De aceea m-am dus la ea, ca s-o iau la palme. O mai văzusem şi altă dată. Nu e o femeie din acelea care-ţi sucesc capul de la prima vedere. Cunoşteam povestea cu negustorul bătrân care, pe deasupra, acum mai este şi beteag, l-a lovit damblaua, dar tot o să-i rămână ceva părăluţe de pe urma lui. Ştiam că moare după bani, se pricepe să-i scoată şi din piatră seacă, îi dă cu dobândă şi jupoaie oamenii, că este o femeie descurcăreaţă cum nu se află alta, o ticăloasă care nu ştie de milă. Şi cum îţi spuneam, mă dusesem s-o bat, şi când colo am rămas la ea. Furtuna s-a dezlănţuit, a dat ciuma peste mine şi m-am molipsit, şi azi încă mă simt ca atins de o molimă, şi-mi dau seama că s-a sfârşit cu mine, că n-are să mai fie nimic altceva. Cercul s-a închis. Atâta mi-a fost! şi tocmai în ziua aceea, ca un făcut, aveam în buzunar – eu, calicul – trei mii de ruble. Am plecat cu ea la Mokroe – sunt vreo douăzeci şi cinci de verste până acolo – unde am adus lăutari, ţigănci, şampanie, le-am dat ţăranilor să bea şampanie până s-au îmbătat, am aruncat cu

pumnii bani muierilor şi fetelor din sat. După trei zile eram lefter, dar ca un şoim! Crezi poate că şoimul a obţinut ceva? Nimic, nici gând de aşa ceva! Îţi spun: există un anumit farmec. Şi farmecul ăsta îl are Gruşenka, nemernica, îl are în trupul ei, şi în picioruşul ei, până şi în degetul cel mic de la picioruşul stâng. Am văzut cu ochii mei, i-am sărutat picioruşul, şi atât – îţi jur! Zicea: „Dacă vrei, mă mărit cu tine, deşi eşti un golan. Spune-mi că n-o să mă baţi şi o să mă laşi să fac tot ce poftesc, şi atunci, cine ştie, poate că mă mărit cu tine”, şi râdea. Şi acum tot aşa râde!

Dmitri Fiodorovici se sculă clocotind, parcă, de furie şi se opri locului ca ameţit. Ochii-i erau injectaţi.

— Şi acum chiar vrei să te însori cu ea?...

— Dacă mă vrea, chiar acum pe loc, dacă nu, mă mulţumesc să rămân şi aşa: argat pe lângă casa ei. Tu, Alioşa, tu... se opri în faţa mezinului şi, apucându-l de umeri, începu să-l zgâlţâie de zor. Ştii tu, copil neprihănit, că toate astea se petrec ca într-un delir, un delir mai presus de orice închipuire, fiindcă ascunde o adevărată tragedie! Află, deci, că oricât aş fi de josnic, un om pierdut, stăpânit de patimi murdare, hoţ însă, pungaş de buzunare sau un borfaş care să se strecoare prin antreurile caselor Dmitri Karamazov nu poate fi. Şi totuşi, află acum că sunt un hoţ, un pungaş ordinar, un borfaş! Când m-am dus la Gruşenka s-o învăţ minte, ţi-am spus că aveam la mine nişte bani. Chiar în dimineaţa aceea, Katerina Ivanovna mă chemase la dânsa, rugându-mă să plec în mare taină (de ce, nu ştiu, se vede că aşa voia ea), în capitala guberniei şi să-i trimit de acolo, de la poştă, trei mii de ruble Agafiei Ivanovna. Nimeni nu trebuia să prindă de veste aici în oraş, de aceea stăruia să mă duc în capitală. Am fost apoi la Gruşenka, având cele trei mii de ruble în buzunar, şi cu ele am plecat amândoi la Mokroe. Pe urmă faţa de Katerina Ivanovna m-am arătat aşa ca şi cum fusesem în capitală, însă nu i-am dat nici o recipisă, nu i-am dat-o nici până astăzi – chipurile, am uitat. Şi acum, ce crezi? O să te duci la dânsa astăzi şi o să-i spui: „îşi ia rămas-bun de la dumneavoastră”. La care ea o să te întrebe: „Da' banii?” Ai putea să adaugi: „E o secătură, un desfrânat, robul unor pofte pe care nu e-n stare să şi le stăpânească. N-a expediat banii, i-a cheltuit, n-a avut puterea să se împotrivească ispitei, ca o brută ce este.” şi totuşi, ce-ar fi dacă ai putea să-i explici: „Dar să ştiţi că nu e un hoţ, iată cele trei mii de ruble, vi le trimite înapoi să le expediaţi dumneavoastră Agafiei Ivanovna, iar el îşi ia rămas-bun pentru totdeauna”. Pe când acum dacă te întreabă „şi unde sunt banii?”...

— Mitea, eşti într-adevăr un om nefericit, îmi dau seama! şi totuşi, nu e o nenorocire chiar atât de cumplită, nu te omorî cu firea, nu trebuie să fii disperat!

— Nu cumva îţi închipui c-o să mă împuşc dacă nu fac rost de cele trei mii de ruble ca să i le dau înapoi!? Nu, n-o să mă împuşc, fii pe pace! Nu mă simt în stare deocamdată, poate mai târziu, cine ştie!? Acum mă duc la Gruşenka... De mi-aş frânge gâtul odată, să ştiu că s-a terminat!

— De ce te duci la ea? Ce vrei să faci?

— Să mă însor cu ea dacă m-o socoti vrednic să-i fiu bărbat, iar dacă o să-i vină amantul, am să ies frumuşel din iatac. Am să spăl de noroi galoşii amicilor ei, am să aprind samovarul, am să alerg la băcănie după târguieli...

— Katerina Ivanovna o să fie înţelegătoare, îţi spun eu, rosti deodată solemn Alioşă. O să înţeleagă cât de adânc te căieşti şi o să se împace cu tine. Este o femeie superioară şi o să-şi dea seama că nu există pe lume om mai nefericit decât tine.

— Nu, n-o să se împace chiar aşa cu toate, râse Mitea. Există, frăţioare, în toată povestea asta ceva cu care nici o femeie nu se poate împăca. Ştii ce ar fi mai bine?

— Ce?

— Să-i dau înapoi cele trei mii de ruble.

— Dar de unde să le luăm? Ascultă,