ăsta abject, cu vocea asta trivială, de care niciodată nu m-am putut dezbăra! Mă crezi, când am primit scrisoarea parcă mi s-a împlântat un cuţit în inimă, şi astăzi mai simt acolo cuţitul, să nu-ţi închipui că astăzi nu mă mai doare! I-am răspuns imediat (nu puteam cu nici un preţ să plec la Moscova). O scrisoare scrisă cu lacrimi de sânge; de un singur lucru mi-e ruşine: îi spuneam ca dânsa este bogată acum, că are zestre, în timp ce eu nu sunt decât un golan, un pârlit fără o leţcaie, auzi tu, cum am putut să-i pomenesc de bani?! Trebuia să şterg totul, dar nu ştiu cum mi-a scăpat din fuga condeiului! În aceeaşi zi i-am scris şi lui Ivan, care pe atunci era la Moscova, explicându-i atât cât se putea într-o scrisoare – a ieşit până la urmă o epistolă de şase pagini – cum stau lucrurile şi l-am rugat să se ducă la dânsa. Ce te uiţi la mine? Ei da, ştiu, Ivan e îndrăgostit de ea, este îndrăgostit şi astăzi, ştiu că după părerea voastră, după părerea oamenilor de lume, am făcut o prostie, dar poate că tocmai prostia asta o să ne salveze acum pe toţi! Uf! Parcă tu nu vezi cum îl respectă, ce stimă are pentru el! Oare acum, când are ocazia să facă o comparaţie între noi, mai poate ea să iubească un om ca mine, mai ales după toate câte s-au petrecut aici?

— Sunt convins că numai pe tine te iubeşte, aşa cum eşti tu, şi că în nici un caz nu poate să fie îndrăgostită de un om ca el.

— Ascultă-mă ce-ţi spun, nu pe mine mă iubeşte, ci virtutea ei! scăpă fără să vrea, aproape cu necaz, Dmitri Fiodorovici. Şi începu să râdă, dar o clipă mai târziu îi scăpărară ochii şi, înroşindu-se ca focul la faţă, trânti deodată cu pumnul în masă. Îţi jur, Alioşa, strigă el într-o pornire de sinceră mânie, înverşunat împotriva lui însuşi, poţi să crezi ori nu, treaba ta, dar îţi jur pe Dumnezeul meu, îţi jur pe legea lui Hristos că, deşi am rânjit adineauri vorbind despre sentimentele ei nobile, ştiu că sufletul meu nu preţuieşte nimic, că sunt de un milion de ori mai prejos decât ea şi că toate sentimentele ei frumoase sunt curate, da, curate ca ale unui înger din ceruri! Aici e toată tragedia, fiindcă îmi dau seama de asta. Ei, şi ce dacă omul declamă uneori? Parcă mie nu-mi place să declam? şi totuşi sunt sincer, cât se poate de sincer. Cât despre Ivan, îmi închipui cât trebuie să blesteme el soarta, mai ales el, care-i atât de inteligent! Gândeşte-te şi tu cine-i alesul! Un monstru care aici, cu toate că-i logodit şi-şi dă seama că toată lumea e cu ochii pe el, n-a fost în stare să se ţină în frâu, să caute să nu mai ducă o viaţă dezmăţată, aşa cum face acum, în văzul şi cu ştirea logodnicei lui! şi unul ca mine să fie alesul, iar el dat la o parte! Pentru ce? Pentru că din recunoştinţă domnişoara vrea neapărat să se jertfească, să-şi mutileze soarta şi să-şi strice singură viaţa! E absurd! N-am vorbit niciodată cu Ivan despre asta. Ivan bineînţeles, nu mi-a spus nici el nimic, n-a făcut nici cea mai mică aluzie; dar destinul se va împlini până la urmă, cel destoinic îşi va lua locul ce i se cuvine, iar netrebnicul îşi va pierde urma într-o fundătură, în văgăuna lui murdară, în mocirla în care-i place să se tolănească, aşa cum s-a obişnuit şi cum îi e mai bine, şi acolo o să şi moară fericit, în mizerie şi duhoare. Am trăit prea intens, iar cuvintele pe care le rostesc sunt tocite, le spun parcă fără să mă gândesc, dar de întâmplat aşa o să se întâmple, cum am hotărât. Am să mă cufund în mocirlă, iar ea o să se mărite cu Ivan.

— Stai, frate, opreşte-te! îl întrerupse Alioşa, care se frământa tot. Până acum nu mi-ai explicat un lucru: spune-mi, eşti încă logodit, nu-i aşa, eşti logodit? Cum vrei atunci să rupi logodna dacă ea, mireasa, nu vrea?

— Oficial sunt logodit şi logodna a fost consfinţită, cum am sosit la Moscova, cu mare pompă, cu icoane, după obiceiul pământului. Ne-a binecuvântat generăleasa şi – mă crezi – chiar a lăudat-o pe Katia fiindcă, zice, „ai ştiut să-ţi alegi bărbatul, e destul să mă uit în ochii lui ca să-mi dau seama”. În schimb, pe Ivan nu putea să-l sufere, nici măcar nu l-a felicitat. La Moscova am stat mult de vorbă cu Katia, m-am zugrăvit aşa cum sunt, i-am vorbit deschis, cinstit, cu toată sinceritatea. A ascultat tot ce i-am spus:

Apoi au fost sfieli şi gingăşii, Cuvinte dulci s-au murmurat...

S-au spus, nu-i vorbă, şi cuvinte pline de trufie. M-a silit să jur că am să mă îndrept. I-am făgăduit. Şi acum...

— Şi acum?

— Şi acum te-am chemat şi te-am adus aici – vezi, să nu uiţi ziua de azi, să n-o uiţi toată viaţa! – ca să te trimit la ea, la Katerina Ivanovna, şi...

— Ce?

— Să-i spui că n-am să mai vin niciodată şi că-mi iau rămas-bun de la ea.

— Dar cum... în felul ăsta? Se poate?

— Da, te trimit pe tine în locul meu, pentru că eu nu mă simt în stare. Gândeşte-te şi tu: cum aş putea să-i spun eu însumi?

— Şi tu unde vrei să te duci?

— În mocirlă, aşa cum am trăit şi pînâ acum.

— La Gruşenka! exclamă îndurerat Alioşa, împreunându-şi mâinile. Înseamnă că avea dreptate Rakitin! Credeam că te-ai dus cât te-ai dus pe la ea şi că s-a terminat.

— Un om logodit? Cum îţi închipui? Logodit cu o fata ca ea, aşa, în văzul lumii? Am şi eu un pic de onoare. Din momentul în care am început să mă duc pe la Gruşenka înseamnă că am rupt logodna, onoarea mea era pătată, îmi dau foarte bine seama. Ce te uiţi aşa la mine? şi dac-ai şti că atunci când