piele. N-am lăsat-o să aştepte prea mult, nu te teme, m-am întors îndată, apropiindu-mă de masă, am descuiat sertarul şi am scos dinăuntru o obligaţie de cinci la sută în valoare de cinci mii de ruble (o ţineam ascunsă în dicţionarul de limba franceză). Fără un cuvânt, i-am arătat-o, am împăturit-o apoi frumos, i-am înmânat-o, am deschis uşă ce da spre tindă şi i-am făcut o plecăciune adâncă, ceremonioasă, plină de respect, crede-mă! A tresărit, s-ă uitat la mine atent, palidă ca o moartă, aproape alba ca varul, şi fără să scoată o vorbă, nu brusc, ci moale, cu toată bunăvoinţa, încet, s-a aplecat până la picioarele mele, atingând podeaua cu fruntea, nu aşa cum învăţase la pension, ci după datina rusească! Apoi s-ă ridicat repede şi a fugit. Iăr după plecarea ei, ce crezi – aveam sabia la mine – am vrut să mi-o înfig în inimă; pentru ce? Nu ştiu nici eu, cea mai mare prostie, fireşte, ceva absurd, probabil că eram într-un moment de exaltare. Pricepi tu, există asemenea clipe de exaltare când te încearcă gândul morţii! Nu m-am sinucis totuşi, am sărutat doar sabia şi am vârât-o la loc în teacă; puteam, de altfel, nici să nu-ţi pomenesc despre asta. Am impresia că şi acum, povestindu-ţi lupta ce s-a dat atunci în sufletul meu, am înflorit puţin lucrurile, ca să mă împăunez. Ei şi, ce-are a face, ducă-se dracului toate iscoadele cugetului omenesc! Asta a fost tot ce s-a „întîmplat” între mine şi Katerina Ivanovna. Acum Ivan şi cu tine ştiţi tot. Numai voi doi, nimeni altcineva!

Dmitri Fiodorovici se ridică în picioare, frământat, făcu vreo doi paşi, scoase batista, îşi şterse fruntea, apoi se aşeză din nou, dar nu pe locul unde şezuse până atunci, ci pe banca din faţă, lângă celălalt perete, aşa că Alioşa trebui să se întoarcă spre el.

 

 

V - SPOVEDANIA UNEI INIMI ARZĂTOARE. „RĂVĂŞITĂ”

 

— Acum cunosc prima parte, zise Alioşa.

— Şi-ţi dai seama, cred, că este o dramă care s-a petrecut acolo, departe. Cea de-a doua însă este o tragedie, şi o să se petreacă aici.

— Din cea de-a doua parte, până una-alta, n-am reuşit încă să pricep nimic.

— Dar eu? Parcă eu înţeleg ceva?

— Stai, Dmitri, mai este încă ceva foarte important. Spune-mi, eşti logodit, nu-i aşa?

— Nu m-am logodit imediat, ci abia la vrei trei luni după întâmplarea aceea. A doua zi chiar mi-am spus că ce a fost s-a sfârşit, e un lucru definitiv încheiat, care nu mai poate să aibă nici o urmare. Mi se părea nevrednic din partea mea să mă mai duc să-i cer mâna. Pe de altă parte, nici ea n-a mai dat nici un semn de viaţă timp de şase săptămâni, cât a mai stat în oraş. O singură dată doar, chiar a doua zi după ce fusese la mine, slujnica lor s-a strecurat binişor la mine în odaie şi, fără să spună un cuvânt, mi-a lăsat un pachet. Pe pachet adresa mea – pentru cutare. Când l-am deschis, am găsit înăuntru restul de la cele cinci mii de ruble. Avusese nevoie numai de patru mii cinci sute, plus încă vreo două sute şi ceva, care se pierduseră la vânzarea obligaţiei. Îmi trimitea două sute şaizeci de ruble cu totul, parcă aşa ţin minte, bani lichizi, încolo nimic, nici un bilet, nici un cuvinţel, nici o explicaţie. Am căutat în pachet ceva, vreun semn cu creionul – nici pomeneală! Am făcut un chef monstru cu banii pe care-i primisem, aşa că noul comandant s-a văzut silit să-mi dea un avertisment. Iar cât despre fostul comandant, a predat foarte frumos la ţanc banii regimentului, spre mirarea tuturor, pentru că nimeni nu credea că-i mai are. Şi după ce i-a predat în bună regulă, s-a şi îmbolnăvit. A zăcut la pat vreo trei săptămâni, după care a avut o congestie cerebrală, şi în cinci zile a murit. Înmormântarea s-a făcut cu toate onorurile militare, căci nu apucase încă să-şi dea demisia. Katerina Ivanovna, sora ei şi mătuşa, la vreo cinci zile după ceremonia funebră, au plecat la Moscova. Abia atunci, adică în ziua plecării ( nu le-am mai văzut între timp şi nici nu le-am condus), am primit un plic minuscul, albastru, cu hârtie dantelată, cuprinzând doar câteva cuvinte scrise cu creionul: „Am să vă scriu, aşteptaţi. K.” şi atâta tot.

Acum să-ţi povestesc şi ce a mai fost după aceea. La Moscova lucrurile au luat o întorsătură cu totul neaşteptată, fulgerătoare, ca în O mie şi una de nopţi. Cea mai apropiată rudă a ei, o generăleasă, a avut nenorocirea să piardă două nepoate, amândouă moştenitoarele ei directe, care s-au prăpădit de vărsat în aceeaşi săptămână. Nefericita bătrână a primit-o pe Katia cu braţele deschise, ca pe copilul ei, bucurându-se de parc-ar fi fost o stea picată din cer şi, luând-o sub aripa-i ocrotitoare, a trecut toată averea pe numele său, asta, bineînţeles, pentru mai târziu: deocamdată i-a numărat în mână şaizeci sau optzeci de mii de ruble, bani gheaţă, în chip de zestre, să facă cu ele ce vrea. E o bătrână isterică, am cunoscut-o şi eu la Moscova. Şi într-o bună zi mă pomenesc că-mi sosesc prin poştă patru mii cinci sute de ruble; am rămas încremenit de uimire, poţi să-ţi închipui, aproape că mi-a pierit glasul. Trei zile mai târziu primesc şi scrisoarea făgăduită. O am şi acum la mine, nu mă despart niciodată de ea, am s-o păstrez până la moarte; vrei să ţi-o arăt? Trebuie s-o citeşti, neapărat; îmi oferă pur şi simplu mâna ei, cam aşa: „Te iubesc, te iubesc la nebunie, chiar dacă dumneata nu ţii câtuşi de puţin la mine, nu-mi pasă, dar te rog să fii bărbatul meu. Nu te speria, n-am să-ţi stingheresc în nici un fel viaţa, am să mă mulţumesc să fiu doar o mobilă din casă, covorul pe care calci... Ştiu c-am să te iubesc toată viaţa, vreau să te salvez de dumneata însuţi...” Alioşa, zău, nu sunt vrednic nici măcar să tălmăcesc rândurile astea cu vorbele mele ticăloase, cu tonul