soseşte şi furierul cu un ordin: „Banii regimentului trebuie restituiţi imediat, până în două ore”. Locotenent-colonelul semnează de primire – i-am văzut cu ochii mei semnătura în registru – se ridică şi, sub cuvânt că se duce să se îmbrace, intră la el în iatac, îşi ia arma de vânătoare, o puşcă cu două ţevi, o încarcă cu un cartuş militar, îşi scoate cizma dreaptă, îşi reazemă pieptul de ţeava şi începe să dibuie cu piciorul desculţ cocoşul. Agafia însă, care nu uitase ce-i spusesem eu, cuprinsă de bănuieli, se apropie tiptil de uşă şi descoperă totul; intră buzna în iatac, se repede la el şi-l apucă în braţe pe la spate; în acelaşi moment arma se descarcă, dar glonţul nimereşte în tavan, fără să rănească pe cineva; aleargă toată lumea din casă, pun mâna pe el, îi smulg arma şi nu-l mai lasă să facă o mişcare... Toate acestea le-am aflat punct cu punct curând după aceea. Eram acasă, se înserase, şi tocmai mă pregăteam să ies în oraş; m-am dichisit, m-am pieptănat, mi-am stropit batista cu parfum, mi-am pus chipiul, când deodată s-a deschis uşa şi m-am pomenit faţă în faţă cu Katerina Ivanovna.

Se întâmplă unele lucruri ciudate în viaţă: bunăoară, nimeni n-o văzuse pe stradă când intrase la mine, aşa că nu i-au ieşit vorbe în oraş. Pe de altă parte, eu locuiam cu chirie la două bătrâne, văduve de funcţionari, supuse şi respectuoase, care îmi purtau de grijă; le-am pus în vedere cu străşnicie să nu sufle o vorbă, şi aşa au făcut, au tăcut ca nişte stane de piatră. Mi-am dat seama, cred că-ţi închipui, din primul moment, pentru ce venise. Katerina Ivanovna a intrat în odaie, s-a uitat drept în ochii mei; avea o privire hotărâtă, aproape sfidătoare, numai buzele şi cutele din jurul gurii mai păstrau oarecare sfială. „Sora mea mi-a spus că-mi daţi patru mii cinci sute de ruble dacă vin să le iau ... singură. Am venit... daţi-mi banii!...” Atât a reuşit să spună, fiindcă i s-a tăiat răsuflarea de spaimă, glasul i s-a frânt, iar colţurile buzelor şi cutele din jurul gurii au început să-i tremure.

— Alioşka, ce faci, asculţi sau dormi?

— Mitea, ştiu c-o să-mi spui numai adevărul, rosti Alioşa tulburat.

— Numai şi numai adevărul. Şi dacă-i vorba să merg până la capăt, uite cum s-au petrecut lucrurile... am să-ţi spun tot, tot, n-o să mă cruţ câtuşi de puţin! Primul gând ce mi-a încolţit în minte a fost karamazovian sadea. Odată, mai de mult, mă muşcase un fel de scorpion, şi două săptămâni încheiate zăcusem în pat cu febră; în clipa aceea tot aşa: am simţit că mă muşcă de inimă un scorpion, o lighioană răufăcătoare, veninoasă, pricepi? Am măsurat-o din cap până în picioare. Ai văzut-o pe Katia, nu-i aşa? E într-adevăr frumoasă. Dar în momentul acela avea un alt fel de frumuseţe. Era frumoasă prin nobleţea ei sufletească, în vreme ce eu nu eram decât un ticălos; era sublimă prin mărinimia ei şi jertfa pe care voia s-o facă numai ca să-şi salveze tatăl, pe când eu nu puteam fi decât o ploşniţă. Şi totuşi, era în mâna mea toată, mă-nţelegi, toată, cu trup şi suflet depindea de mine, de o ploşniţă, de un nemernic! Era ca şi condamnată. Şi am să-ţi mărturisesc cinstit: gândul acela, otrava scorpionului pătrunsese atât de puternic în mine, încât simţeam că leşin numai la presimţirea voluptăţii. Ai fi zis că nu mai era chip să mă împotrivesc, nu mai încăpea nici un conflict moral, că nu puteam face altfel decât să mă port ca o ploşniţă, ca o tarantulă fioroasă, fără pic de milă... Mi s-a tăiat răsuflarea... Ascultă: chiar a doua zi, bineînţeles, m-aş fi dus să-i cer mâna, ca să închei toată povestea, cum s-ar zice, în chipul cel mai onorabil, în aşa fel ca nimeni să nu prindă de veste şi nici să nu afle vreodată nimic. Pentru că, deşi pornirile-mi sunt josnice, sunt totuşi un om cinstit. Numai că atunci, în aceeaşi clipă, parcă mi-a şoptit cineva la ureche: „încearcă numai, şi du-te să-i ceri mâna, şi ai să vezi că nici n-o să te primească; una ca dânsa e în stare să poruncească să te dea în brânci afară!” „N-ai decât să-mi scoţi vorbe în tot oraşul, că nu-mi pasă!” M-am uitat la ea şi am văzut că aşa era, într-adevăr, că glasul acela lăuntric avea dreptate şi că avea să se întâmple exact aşa cum îmi şoptise. Fireşte c-avea să mă dea afară, i se citea pe faţă. M-a cuprins o furie turbată, şi-n momentul acela mi-a căşunat deodată să-i joc un renghi, un renghi mârşav, să-i fac o mitocănie, ca-n gura pieţei; s-o privesc cu un zâmbet batjocoritor, aşa cum stătea în faţa mea, şi să-i trântesc în faţă, să-i spun de la obraz, cu tonul pe care numai un precupeţ poate să-l aibă: „Patru mii de ruble? Ce, nu ţi-e bine? Fugi încolo! Am glumit! Crezi că merge chiar aşa de uşor, domnişoară? Două sute, mai treacă-meargă, ba poate că ţi-aş da cu cea mai mare plăcere, dar patru mii – nu arunci chiar aşa, dintr-o dată, patru mii de ruble pe fereastră, duduită! Mi-e teamă că te-ai deranjat de pomană!”

Vezi tu, poate că... atunci aş fi scăpat-o din mână, căci ar fi plecat valvârtej pe uşă, în schimb, ar fi fost o răzbunare într-adevăr infernală, şi măcar pentru atâta merită. Probabil că toată viaţa după aceea mi-aş fi muşcat mâinile, însă, cu orice preţ, tot i-aş fi făcut figura! Mă crezi, niciodată nu mi s-a întâmplat să mă uit cu atâta ură la o femeie; în clipele acelea – asta mi-e crucea! – să ştii, m-am uitat la ea vreo trei sau poate chiar cinci minute cu o ură neîmpăcată, o ură pe care numai un fir de păr o desparte de dragoste, de cea mai înfocată dragoste! M-am dus atunci la fereastră şi mi-am lipit fruntea de geamul îngheţat: eră atât de rece, încât am simţit ca o arsură pe