câte mai erau, o luară în primire, trăgând care mai de care de ea, zor, nevoie, s-o distreze. Era regina balurilor, plimbărilor, au dat spectacole cu tablouri vivante în folosul nu ştiu căror guvernante etc. Eu tăceam şi-mi vedeam de chefurile mele; tocmai atunci însă am făcut o dandana cum ştiam numai eu să fac, de a vuit tot oraşul. Odată eram la comandantul bateriei; dând cu ochii de mine, Katerina Ivanovna m-a măsurat din cap până în picioare, eu însă nu m-am apropiat nici măcar un pas, adică „nu mă interesează, puţin îmi păsa cine eşti”. Nu m-am învrednicit să-i vorbesc decât peste câteva zile, tot la o serată, când i-am adresat câteva cuvinte: dumneaei însă m-a privit de sus şi a strâmbat din buze. „Aha, mi-am zis în sinea mea, lasă, că ţi-o plătesc eu!” Pe vremea aceea eram grozav de mojic, adică de câte ori aveam prilejul, trânteam câte o grosolănie. Şi mai era ceva ce mă irita la ea, şi asta mai cu seamă: simţeam că ea, „Katenka”, nu este numai o fetişcană naivă de pension, ci şi un om de caracter, o fiinţă mândră şi cu adevărat virtuoasă, şi îndeosebi inteligentă şi cultă, pe când eu nu aveam parte de nimic din toate astea. Crezi poate că voiam să-i cer mâna? Nici gând, tot ce doream era să mă răzbun, pentru că nici nu catadicsea să se uite la mine, când ştia o lume că eram o mândreţe de băiat. O ţineam numai într-un chef şi un tămbălău, zi şi noapte. Până la urmă, comandantul mi-a dat trei zile de arest. Tocmai atunci s-a întâmplat să-mi trimită tata şase mii de ruble, bineînţeles după ce renunţasem formal la toate drepturile, adică îi scrisesem negru pe alb că „suntem chit” şi n-am să-i mai cer nici un gologan. Pe vremea aceea habar n-aveam de nimic; până am venit încoace, frăţioare, n-am priceput mare lucru din daraverile astea băneşti cu tata. Dar ducă-se dracului acum, o să vorbim mai târziu despre asta. Primisem, zic, şase mii de ruble de la tata şi cam tot atunci îmi venise o scrisorică de la un prieten, care-mi comunica un lucru foarte interesant, şi anume, că cei de sus nu erau deloc mulţumiţi de comandantul nostru, că îl bănuiesc de a fi intrat în banii regimentului şi că se pregăteau să-i dea o lovitură. Într-adevăr, puţin după aceea se abătuse pe la noi la regiment comandantul diviziei şi mi-l făcuse cu ou şi cu oţet pe locotenent-colonel. Apoi i s-a ordonat să demisioneze. Nu-ţi mai dau toate amănuntele, e suficient să-ţi spun că omul avea duşmani berechet şi că de la o zi la alta s-a trezit ca într-un pustiu, lumea s-a răcit faţă de el şi de toată familia lui. Atunci am prins momentul ca să fac prima figură; întâlnind-o într-o zi pe Agafia Ivanovna, cu care rămăsesem prieten, i-am adus la cunoştinţă; „ştii că tăticului matale îi lipsesc patru mii cinci sute de ruble, banii statului?” „Ce prostii sunt astea? Cum poţi să vorbeşti aşa? Generalul abia controlase şi tata avusese toţi banii la regiment...” „I-o fi avut, nu zic nu, dar acum nu-i mai are.” Biata fată a tras o spaimă grozavă; „De ce vrei să mă sperii, zice, de unde ştii asta?” „Fii pe pace, zic, că nu spun nimănui, mă cunoşti doar că sunt mut ca mormântul, dar uite ce vreau; la o adică, dacă s-ar întâmpla să-i ceară cele patru mii cinci sute de ruble şi dânsul n-o să aibă de unde să le scoată, trimite-o pe surioara matale, pe duduita de la pension, să vină într-ascuns la mine, împrejurarea face să am tocmai patru mii de ruble în casă, poate mă îndur să i le dau ei în mână, bineînţeles cu obligaţia de a păstra cu sfinţenie secretul.” „Vai, cum poţi să fii aşa ticălos?!” (chiar aşa a spus). Atât de rău şi de ticălos! „Cum îţi permiţi?” şi a plecat furioasă foc; i-am mai strigat o dată din urmă să n-aibă nici o grijă, c-o să păstrez secretul cu sfinţenie, toată viaţa. Trebuie să-ţi spun că femeile astea două, adică Agafia şi mătuşă-sa, au fost ca nişte îngeri, fără nici o exagerare, îngeri adevăraţi în toată istoria ce a urmat, iar cât o priveşte pe surioara cea mândră, pe Katia, ţineau la ea ca la ochii din cap, s-ar fi târât pe brânci în faţa ei, o slujeau ca nişte servitoare... Cum a ajuns acasă, Agafia s-a şi apucat să-i împărtăşească vorbă cu vorbă discuţia noastră. Am aflat precis că aşa se întâmplase, ştiu sigur, cum te văd şi mă vezi. Nu i-a ascuns nimic, adică a făcut exact ce voiam şi eu.

Între timp, soseşte la regiment un maior nou să preia comanda batalionului. Maiorul îşi ia postul în primire. Bătrânul comandant se îmbolnăveşte subit, nu e în stare să se mişte din pat, rămâne două zile închis în casă şi întârzie să lichideze socotelile cazone. Doctorul Kravcenko m-a asigurat după aceea că într-adevăr locotenent-colonelul fusese bolnav. Eu totuşi ştiam ce ştiam. Mi se spusese sub pecetea tainei că de vreo patru ani încoace, după ce socotelile erau verificate de superiori, banii regimentului dispăreau imediat. Comandantul îi dădea cu împrumut unui om de încredere, negustorului Trifonov, un văduv în vârstă, cu barbă şi cu ochelari de aur. Trifonov se ducea la iarmaroc, îşi făcea treaba cu ei, după care îi restituia comandantului, aducându-i şi ceva plocoane de la târg şi, bineînţeles, dobânda respectivă. Ultima oară însă (şi sunt sigur că era aşa, pentru că-mi spusese chiar băiatul lui Trifonov, singurul lui moştenitor, un mucos, o puşlama şi o secătură cum rar am văzut), înapoindu-se de la iarmaroc, Trifonov nu mai trecuse pe la comandant. Locotenent-colonelul se dusese întins la el. „Mie? Mi-ai dat dumneata mie ceva? Vezi-ţi de treabă, n-am primit nimic şi nici nu puteam să primesc!” i-o retezease scurt negustorul. Şi aşa, bietul comandant zăcea acasă, cu un ştergar ud înfăşurat în jurul capului şi cu gheaţă pe frunte; tocmai atunci