— Asta o spui fiindcă am roşit, îi răspunse prompt Alioşa. N-am roşit pentru că vorbeşti aşa şi nici pentru faptele tale, să ştii, ci fiindcă-mi dau seama că sunt şi eu ca tine.

— Tu? Fugi încolo! E prea de tot!

— Prea şi nu tocmai, urmă cu însufleţire Alioşa (se vedea că era de mult preocupat de gândul acesta). Stăm amândoi pe aceeaşi scară. Eu pe treapta cea mai de jos, tu ceva mai sus, să zicem, pe a treisprezecea. Cel puţin aşa îmi face mie impresia; la drept vorbind însă, este unul şi acelaşi lucru, absolut acelaşi. Când ai pus piciorul pe prima treaptă, nu se poate, orice ai face, să nu le urci pe toate până sus.

— Atunci ar trebui să nu punem piciorul pe ea?

— Cine poate, fireşte, să nu-l pună!

— Da' tu poţi?

— Mi-e teamă că nu.

— Taci, Alioşa, taci, dragul meu, ţi-aş săruta mânuţa, uite aşa, mi-au dat şi lacrimile, zău. Şmechera aceea de Gruşenka se pricepe la oameni; ştii ce mi-a spus mai zilele trecute? Că odată şi odată o să te pape dintr-o înghiţitură. Pur şi simplu! şi acum, după toate murdăriile astea, să întoarcem fila pătată de muşte şi să trecem la tragedia mea, care-i tot aşa de pătată de muşte, adică năclăită de tot felul de porcării. Vezi tu, deşi bătrânul minţea când a spus că-mi plăcea să sucesc capul unor fecioare neprihănite, să ştii că totuşi asta e tragedia de care vreau să-ţi vorbesc; mi s-a întâmplat însă numai o singură dată, şi nici atunci n-am mers până la capăt. Bătrânul, când mi-a aruncat în faţă asta, habar n-avea de nimic, fiindcă n-am suflat o vorbă până acum, tu eşti primul căruia îi spun – fireşte, în afară de Ivan. Ivan cunoaşte toată povestea. A aflat-o cu mult înaintea ta. Dar Ivan e mut ca mormântul.

— Ivan e mut ca mormântul?

— Da.

Alioşa era numai ochi şi urechi.

— În batalionul de linie{37} în care eram încadrat, deşi aveam grad de sublocotenent, eram totuşi pus sub observaţie, ca şi cum aş fi fost un deportat. Toată lumea din târg, în schimb, mă primea cu braţele deschise. Mâncam banii cu lingura, încât toţi mă credeau bogat, de altfel şi eu tot aşa credeam. Dar poate că nu era numai ăsta motivul pentru care mă bucuram de atâta simpatie. Oamenii clătinau din cap, şi totuşi, zău, ţineau la mine. Locotenent-colonelul meu, om batrân însă, nu putea să mă înghită. Mereu se lega de mine; noroc că era cineva în oraş, o persoană influentă, care mă luase sub aripa sa ocrotitoare, şi cum toată lumea mă privea cu ochi buni, nu prea avea ce să-mi facă. De fapt, însă, eu eram de vină, fiindcă dinadins nu-i arătam respectul cuvenit. Mă ţineam mândru. Bătrânul, încăpăţânat ca un catâr, altminteri de treabă, primitor şi bonom, fusese de două ori însurat, şi de fiecare dată rămăsese văduv. Prima nevastă, care era dintr-o familie de oameni simpli, îi lăsase o fată, aproape o ţărăncuţă. Când am cunoscut-o eu, fata avea vreo douăzeci şi patru de ani şi trăia la taică-său împreună cu o mătuşă, sora răposatei sale mame. Mătuşa era femeie din popor, altminteri cât se poate de inofensivă, în timp ce nepoată-sa, adică fiica mai mare a locotenent-colonelului, tot aşa din popor, ca şi ea, părea mai voluntară. Cum însă, când povestesc câte ceva, îmi place să arăt şi calităţile, trebuie să-ţi spun, dragul meu, că-n viaţă n-am avut parte să întâlnesc o femeie cu o fire mai încântătoare decât această duduiţă. O chema Agafia, închipuieşte-ţi: Agafia Ivanovna. Şi nu era deloc urâtă, tip de rusoaică: înaltă, zdravănă, cu pielea albă, cu nişte ochi de toată frumuseţea, dar cu trăsături cam vulgare. Nu se măritase încă, deşi avusese până atunci doi pretendenţi pe care-i refuzase, şi totuşi, precum se vedea, asta n-o făcuse să-şi piardă veselia. Am fost destul de apropiaţi, a, nu, să nu crezi cumva cine ştie ce, a fost cu totul altceva, cea mai curată prietenie. Mi se întâmplase să leg adeseori prietenii cu femeile, prietenii cinstite, fără nici un dedesubt. Vorbeam cu ea destul de liber, şi ea făcea haz. Multor femei le place să le vorbeşti deschis despre anumite lucruri, unde mai pui că era şi domnişoară, ceea ce mă amuza cu atât mai mult. Şi încă ceva: de fapt, nici nu puteai s-o consideri domnişoară. Amândouă – şi ea, şi mătuşa – trăiau în casa locotenent-colonelului, acceptând de bunăvoie o situaţie umilitoare, deoarece nu se socoteau vrednice să stea în rând cu lumea cealaltă. De altminteri, era foarte iubită, cu atât mai mult cu cât toată lumea avea nevoie de ea, Agafia fiind o croitoreasă de mâna întâi, cu o iscusinţă deosebită; şi pe urmă nici nu cerea bani, tot ce făcea, făcea numai din dragoste, totuşi, dacă i se dădea ceva, nu refuza. În schimb locotenent-colonelul!... Locotenent-colonelul era una dintre figurile proeminente ale târgului nostru. Trăia pe picior mare, casa lui avea uşile larg deschise pentru toată lumea din oraş, la el era mereu masa întinsă şi se dansa. Când am descins eu în localitate şi am intrat în batalion, tocmai umbla zvonul prin târg că în curând avea să sosească a doua fată a comandantului, o frumuseţe excepţională, care fusese până atunci într-un pension din capitală pentru fetele din aristocraţie şi terminase şcoala. Era vorba chiar de Katerina Ivanovna, pe care locotenent-colonelul o avusese din a doua căsătorie. Soţia de-a doua a comandantului meu era fată de familie, taică-său fusese general, deşi, după cum aflasem din sursă sigură, ca şi prima, nu-i adusese nici o para zestre. Prin urmare, neamuri mari şi sărăcie lucie, poate ceva speranţe, încolo, nimic în mână. Totuşi, când veni duduiţa (numai aşa, în vizită, nu de tot), târgul nostru parcă era în zi de sărbătoare, tot cuconetul nostru, elita locului, două excelenţe, o coloneleasă şi altele, şi altele,