Şi din germen iscă flori, în tăriile albastre

Mişcă nevăzuţii sori.

Sorb nectar de bucurie

Din natură buni şi răi,

Larg deschise să le fie înfloritele ei căi.

Vin şi dragoste ne-mparte

Buni prieteni, sărutări, îngerii de cer au parte,

Viermele de desfătări.{36}

Dar ajunge cu versurile! îmi dau lacrimile, şi tu nu spui nimic, mă laşi să plâng. Chiar dacă-i o prostie de care toată lumea îşi bate joc, tu ştiu că n-ai să râzi de mine. Îţi ard ochişorii. Gata, am terminat cu poeziile! Vreau să-ţi vorbesc despre „viermi”, despre viermii cărora Domnul le-a hărăzit desfătări:

Îngerii de cer au parte,

Viermele, de desfătări.

Eu, frăţioare, eu sunt viermele ăsta, şi poezia parcă-i scrisă anume pentru mine! Noi, toţi Karamazovii, suntem la fel, şi în sufletul tău, îngere, viermele trăieşte şi e sortit să dezlănţuie adevărate furtuni! Furtuni, îţi spun, fiindcă desfătarea se dezlănţuie ca o furtună, mai aprigă chiar decât o furtună! Frumosul este ceva cumplit, înfiorător! înfiorător, înţelegi? Pentru că nu poţi să-l cuprinzi, nu poţi să ştii ce-i acolo în fond, şi nici n-ai cum să ştii, fiindcă Dumnezeu ne-a pus în faţă numai enigme. Aici se întâlnesc toate extremele, şi toate contradicţiile sălăşluiesc laolaltă. Eu, frăţioare, nu sunt un om cult, dar am stat şi am cugetat mult. Sunt atâtea taine care ne înconjoară! Prea multe enigme apasă asupra bietului om pe acest pământ. Dezleagă-le cum te taie capul, şi ieşi la liman teafăr, nevătămat, dacă-ţi dă mâna. Frumosul! şi apoi, nu pot să suport gândul că unii oameni cu suflet mare şi luminaţi la minte încep prin a slăvi idealul madonei, ca să ajungă la urmă să năzuiască spre un alt ideal, idealul Sodomei. Dar şi mai îngrozitor este atunci când omul în al cărui suflet sălăşluieşte idealul Sodomei nu înseamnă că-şi întoarce faţa de la celălalt ideal, al madonei, fiind singurul care-l însufleţeşte şi pentru care inima lui arde, arde cu adevărat, ca în anii neprihănitei tinereţi. Nu, sufletul omului e larg, mult prea larg, n-ar strica să fie puţin îngustat! Dracu' să înţeleagă! Acolo unde mintea vede numai ruşine inima descoperă frumosul. Poate oare Sodoma să reprezinte frumosul? Crede-mă că pentru cei mai mulţi oameni frumosul este însăşi Sodoma! Poţi tu să dezlegi taina asta? şi te cutremuri când te gândeşti că frumosul este nu numai ceva care te înspăimântă, ci în acelaşi timp şi o taină nepătrunsă. Aici se dă lupta între diavol şi Dumnezeu, iar câmpul de bătălie este însuşi sufletul omului. Dar fiecare, cum se zice, vorbeşte despre ce-l doare. Şi acum, ascultă, să trecem la fapte.

IV - SPOVEDANIA UNEI INIMI ARZĂTOARE. ANECDOTICĂ

Zi şi noapte o ţineam într-un chiolhan. Adineauri, tata a spus că risipeam mii de ruble că să sucesc capul fetelor. Nu-i decât o fantasmagorie, o născocire infamă; de fapt, adevărul e cu totul altul decât cel pe care-l crede el, şi nici de plătit n-am plătit niciodată pentru... Ştii tu ce. Pentru mine banii nu înseamnă nimic, un simplu detaliu, scânteia amorului, decorul. Azi cutare coniţă e stăpâna inimii mele, ca mâine să-i ia locul o femeie de stradă. Şi pe una, şi pe cealaltă le fac să petreacă, cu muzică, cu veselie şi tărăboi, cu ţigănci, azvârlind banii în dreapta şi-n stânga. Dacă-i nevoie, le dau şi lor, pentru că şi femeile primesc, da, primesc chiar cu plăcere, de ce să n-o spun dacă-i aşa, şi sunt mulţumite, te privesc cu recunoştinţă. Mi-au făcut şi cuconiţele ochi dulci, n-or fi fost ele prea multe, dar au fost totuşi câteva cuconiţe în viaţa mea; mie însă mi-au plăcut mai mult ulicioarele, fundăturile pustii şi întunecoase, aşa cum găseşti dincolo de gura pieţei. Acolo se pândeşte la fiecare pas aventura, surpriza, acolo găseşti tăvălite în noroi bucăţi de aur curat. Fireşte, e numai o alegorie. În orăşelul nostru nu ştiu să fi existat vreodată asemenea fundături, decât doar la figurat. Dacă ai fi şi tu ca mine, ai înţelege ce înseamnă asta. Mi-au fost dragi şi desfrâul, şi ticăloşia lui. Îmi plăcea cruzimea: nu sunt oare o ploşniţă, o lighioană veninoasă? Am spus: sunt un Karamazov! Într-o zi s-a proiectat un picnic. Era o mulţime de lume, aproape tot târgul. Am plecat cu şapte troici. Era iarnă, o vreme mohorâtă; în sanie, am strâns mânuţa unei fetişcane de lângă mine şi am sărutat-o cu sila: era o copilă, fata unui funcţionar sărac, drăgălaşă, blândă, inofensivă. Multe, foarte multe mi-a permis, sărăcuţa, pe întuneric. A crezut, biata fată, că a doua zi neapărat o să vin să-i cer mâna (trebuie să ştii că eram foarte căutat ca logodnic în perspectivă), iar eu nu i-am mai spus nimic după aceea, cinci luni n-am mai suflat un cuvânt. Vedeam cum mă urmărea din câte un colţ al sălii de dans (la noi se dădeau mereu baluri) cu ochişorii ei, vedeam ce foc mocneşte în ei, focul smeritei indignări. Şi jocul ăsta nu făcea decât să sporească desfătarea viermelui pe care-l cocoloşeam în sufletul meu. După vreo cinci luni s-a măritat cu un funcţionar şi a plecat din oraş... supărată şi poate încă îndrăgostită de mine. Acum am aflat că trăieşte fericită. Bagă de seamă, niciodată n-am spus nimănui nimic, nu i-am scos vorbe; cu toate poftele mele ticăloase şi mocirla în care-mi place să mă tăvălesc, nu sunt un om necinstit. Văd c-ai roşit, îţi strălucesc ochii. ţi-e silă de atâta murdărie, pentru tine-i prea mult. Şi totuşi, ce ţi-am spus până acum e floare la ureche, aşa ceva găseşti şi la Paul de Kock; în vremea asta însă, viermele nesăţios ce sălăşluia în sufletul meu creştea şi începuse să prindă puteri. Am un album întreg de amintiri, frăţioare. Să le dea Dumnezeu sănătate femeilor, că mult sunt dulci! Nu-mi plăcea niciodată să mă despart cu scandal. Şi niciodată nu le dădeam de gol, n-a fost nici o femeie în viaţa mea pe care s-o fi compromis. Ajunge însă. Crezi poate că numai ca să-ţi dezvălui toată murdăria asta te-am chemat? Nu, am alte lucruri mai interesante