— Probabil că te-a chemat chiar ea, ţi-a scris cumva o scrisoare sau cam aşa ceva, asta te-a pus pe drumuri, altfel, ce rost avea să te duci la ea?

— Uite biletul pe care mi l-a trimis, răspunse Alioşa, scoţând răvaşul din buzunar.

Mitea îl citi în fugă.

— Şi ca să scurtezi drumul ai luat-o pe ulicioară! O, zei! Vă mulţumesc că l-aţi îndreptat încoace şi mi-a căzut în plasă ca peştişorul de aur în năvodul bătrânului nătărău din poveste! Ascultă, Alioşa, ascultă, frăţioare! Acum sunt hotărât să dau totul pe faţă. Căci trebuie să te spovedeşti cuiva când ai o povară pe suflet. Îngerului ceresc i-am mărturisit tot, acum trebuie să mă destăinuiesc şi îngerului pământesc. Fiindcă tu eşti un înger. Trebuie deci să mă asculţi, să cântăreşti totul şi să mă ierţi... am neapărată nevoie de iertarea cuiva, a unui suflet mai curat decât al meu. Ascultă-mă: dacă două fiinţe se desprind la un moment dat de tot ce este pământesc şi-şi iau zborul în necunoscut, sau dacă numai una dintre ele se desprinde, înălţându-se în slăvi şi, înainte de a-şi lua zborul sau de a închide ochii pe veci, vine la cealaltă, care rămâne, şi-i spune: fă cutare şi cutare lucru pentru mine, ceva ce nimeni nu cere niciodată nimănui, ceva ce nu se poate cere decât pe patul de moarte – ar fi posibil oare să întâmpine un refuz... dacă celălalt îi este prieten sau dacă-i e frate?

— Spune-mi ce vrei şi am să fac, dar spune-mi despre ce este vorba şi cât mai repede, zise Alioşa.

— Mai repede... Hm! Nu te grăbi aşa, Alioşa; eşti grăbit şi tulburat. Nu mai are nici un rost să te grăbeşti acum. În momentul de faţă lumea a pătruns pe o cale nouă. Ei, Alioşa, rău îmi pare că n-ai gândit niciodată până la exaltare! Adică ce vorbesc?! Tu şi să nu fi gândit! De ce, prostul de mine, îţi spun: Nobil omul să fie{33}... De cine-i oare versul acesta?

Alioşa se hotărî să aştepte. Îşi dădea seama că, poate, tot ce avea de făcut în ziua aceea trebuia să se desfăşoare chiar acolo, în grădină. Mitea rămase o clipă pe gânduri, cu coatele sprijinite pe masă şi cu capul în palme. Tăceau.

— Lioşa, spuse el, tu n-o să râzi de mine! Aş vrea să-mi încep...spovedania... cu imnul bucuriei al lui Schiller. An die Freude! Dar nu ştiu nemţeşte, ştiu numai atît: An die Freude{34}, să nu crezi că îndrug verzi şi uscate pentru că sunt beat. Nu sunt beat. Coniacul e coniac, dar ca să mă îmbăt eu am nevoie de două sticle. Şi Silen, cu obrazul rumen, Pe măgarul poticnit... Şi eu, cum vezi, n-am băut nici măcar un sfert din sticlă şi nu sunt Silen. Nu sunt Silen, ci silex, pentru că am luat o hotărâre nestrămutată. Te rog să mă ierţi pentru calamburul ăsta... azi va trebui să-mi ierţi multe, nu numai un calambur. Nu te supără, nu vreau să lungesc vorbă, am să-ţi spun tot ce trebuie să-ţi spun şi am să ajung îndată acolo. N-am să-ţi scot sufletul. Stai, cum vine asta....

Dând capul pe spate, rămase o clipă gânditor, şi deodată îşi luă avânt:

Se-ascundea gol, singuratic,

Trogloditul printre stânci,

Ori, năvălitor sălbatic,

ţarini pustia şi lunci.

Din pădure vânătorul

Fioros se arătă, 

Şi vai de navigatorul

Ce pe-acolo rătăcea!

Din Olimp când Ceres, biata,

Cobora la cei de jos,

Căutându-şi, plânsă, fata,

Nu i se-aducea prinos:

Adăpost curat ori fructe

Dăruite n-a aflat

N-aveau zeii, nici în lupte,

Foc pe-altare înălţat.

Pâinea caldă, bunii struguri

Nu-ndulceau vreun ospăţ

Numai cărnuri sângerânde,

Sfâşiate în dezmăţ.

Rătăcea zeiţa-n lacrimi

Printre oamenii cei cruzi:

Minţi întunecate, patimi

Cântec, rugă să n-auzi.

Un hohot de plâns se smulse din pieptul lui Dmitri. Îl apucă pe Alioşa de mână:

— Prietene, prietene drag, în umilinţă, în umilinţă este omul şi acum. Mult trebuie să îndure bietul om pe pământ, cumplit de multe, atâtea nenorociri, care se abat pe capul lui! Să nu crezi că sunt doar un ţărănoi prost, ajuns peste noapte ofiţer, vrednic doar să sufle în fundul paharului şi să-şi facă de cap. Ei, frăţioare, poate că mint, dar să ştii că nu e clipă aproape în care să nu mă gândesc la umilinţa hărăzită omului. Deie Domnul să nu mint şi să nu mă laud în clipa asta! Mă gândesc la om, fiindcă şi eu sunt din aceeaşi plămadă:

Smuls din neagra-i înjosire,

Să vezi omul bun, frumos,

Cum se leagă cu iubire

De pământul generos.{35}

Dar ce-i de făcut? Cum să mă leg pentru totdeauna de pământ? Eu nu scurm pământul, nu-i spintec sânul; să mă fac mujic sau ciobănaş? Merg, şi nu ştiu unde o să ajung: acolo unde bântuie ruşinea şi duhoarea sau spre zarea luminii şi a bucuriei? Asta-i nenorocirea, căci totul pe lumea asta este o enigmă! De câte ori mi se întâmplă să mă cufund în cea mai abjectă, mai ticăloasă mocirlă a desfrâului (şi mereu mi se întâmplă să mă cufund), totdeauna îmi spun în gând versurile astea închinate lui Ceres şi omului. Crezi, oare, că m-au ajutat să fiu mai bun? Nu, niciodată! Pentru că sunt un Karamazov. Pentru că atunci când alunec în prăpastie, alunec năprasnic, cu capul în jos şi cu picioarele în sus, ba chiar simt o plăcere să mă prăbuşesc aşa, gândindu-mă ce frumos îmi sade în poziţia asta umilitoare. Şi atunci, din străfundul becisniciei mele, încep să recit versurile acestea în slavă. Sunt blestemat, sunt o lepădătură, un ticălos, dar să ştii, şi mie mi-e drag să sărut marginea odăjdiilor pe care le îmbracă Dumnezeul meu: chiar dacă în momentul acela mă las târât de diavol pe urmele lui, sunt totuşi fiul tău, Doamne, şi te iubesc, deşi simt tresăltând în mine bucuria fără de care lumea n-ar putea să existe:

Bucuria-i arcul zornic în a firii veşnicii;

Mişcă-al lumii mare ornic

Suflul sfintei bucurii.

Ea roteşte-n ceruri