— Unde? întrebă tot în surdină Alioşa, uitându-se în toate părţile şi văzând că locul în care se aflau era cu desăvârşire pustiu, nu se zarea ţipenie de om în afară de ei. Cu toate că grădiniţă nu părea întinsă, căsuţa gazdelor era la cel puţin cincizeci de paşi depărtare. Nu-i nimeni aici, de ce vorbeşti în şoaptă?

— De ce? Ei, fir-ar să fie! izbucni deodată Dmitri Fiodorovici în gura mare. De ce vorbesc aşa? Ca să vezi cum îţi pierzi capul uneori! Am venit aici în cea mai mare taină, ca să pândesc ceva – ce, nu-ţi spun, e secret. Lasă, că-ţi explic mai încolo, dar cu gândul că-i un secret, am început să fac pe misteriosul ca un nătărău şi vorbesc în şoaptă fără să fie nevoie. Haide! Vino cu mine! şi ţine-ţi gura! Stai să te sărut! Slavă Celui-de-Sus! Slavă lui! Că-n suflet, cu cerul, îl port... Când te-am zărit, tocmai spuneam în gând versurile astea...

Grădina se întindea pe o deseatină şi ceva, fiind împresurată de tot felul de arbori mari, tei, arţari, şi mesteceni, sădiţi de-a lungul gardului. în mijloc se afla un luminiş, de unde se scoteau anual câteva puduri de fin. Din primăvară şi până în toamnă gradină era închiriată pentru câteva ruble. Printre copacii de lângă gard creşteau tufe de zmeură, agrişe şi coacăze, iar pe lângă casa se zăreau nişte straturi de zarzavat întocmite de curând. Dmitri Fiodorovici îşi conduse oaspetele în colţul cel mai depărtat de casă. Acolo, printre teii cu coroană deasă şi tufe bătrâne de coacăze, bozii, călini şi liliac, le apăru deodată în faţă un chioşc străvechi, dărăpănat, înnegrit de vreme şi lăsat într-o rână, cu pereţii şubrezi, dar cu acoperişul încă destul de trainic ca să te poţi adăposti de ploaie. Chioşcul fusese construit de mult, cu vreo cincizeci de ani în urmă, de proprietarul de atunci al casei, un oarecare Aleksandr Karlovici von Schmidt, locotenent-colonel pensionar. Acum totul era părăginit, duşumelele putreziseră, se clătinau sub picioare şi stăruia un iz de mucegai. Înăuntru se afla o masă verde de lemn, bătută în pământ, iar în jurul ei – bănci tot aşa, verzi, pe care încă se mai putea şedea. Alioşa observă numaidecât că frate-său era mai expansiv ca de obicei; intrând în chioşc, văzu pe masă o sticlă de coniac pe jumătate golită şi un păhărel.

— Coniac! râse Mitea, probabil că-ţi spui acum: „Iarăşi a tras la măsea!” Să nu dai crezare vedeniilor. Nu da crezare gloatei mincinoase. Şi părăseşte orice îndoială...{32} Nu beau, „mă desfăt”, cum spune porcul acela de Rakitin, amicul tău, care ca mâine o să ajungă consilier de stat şi tot aşa are să spună: „Mă desfăt”... Şezi! Ce te-aş mai lua în braţe, Alioşka, şi te-aş strânge la pieptul meu, te-aş strânge sâ te fărâm, căci în toată lumea asta, cu adevărat, cu a-de-vă-rat (auzi tu? pricepi?) nu te iubesc decât pe tine!

Ultimele cuvinte le rostise cu un glas pătimaş.

— Pe tine şi încă pe cineva, pe o „ticăloasă” de care sunt amorezat lulea, şi de aceea am şi ajuns ca vai de capul meu. Dar, vezi tu, a fi amorezat e una, şi cu totul altceva e să iubeşti. Poţi să fii mort după o femeie, şi în acelaşi timp s-o urăşti! ţine minte ce-ţi spun! Sunt vesel deocamdată! şezi aici, la masă, lângă mine. Vreau să mă uit la tine în timp ce vorbesc. Iar tu ai să taci. Am să vorbesc numai eu, pentru că a venit vremea să dau totul pe faţă. Ştii, poate c-ar fi mai bine să vorbesc mai încet, pentru că şi aici... da, şi aici... pereţii s-ar putea să aibă urechi, şi încă ce urechi: tocmai acelea la care te-ai fi aşteptat mai puţin. Şi acum ai să afli tot, aşa cum ţi-am promis; o să-ţi explic mai pe urmă de ce sufletul meu te caută cu nesaţ, de ce te aşteptam cu nerăbdare zilele acestea şi chiar mai adineauri. (Sunt cinci zile de când am ancorat aici.) De ce am dorit atâta să te văd în tot acest timp? Pentru că numai ţie pot să-ţi mărturisesc tot, pentru că aşa trebuie, pentru că am nevoie de tine, pentru că mâine am să mă duc iarăşi de râpă, pentru că mâine viaţa se va sfârşi ca să reînceapă din nou. Nu ştiu dacă ţi s-a întâmplat vreodată să visezi că te prăbuşeşti din vârful unui munte într-un hău fără fund... Uite aşa mă prăvălesc eu acum, ca în vis. Dar nu mi-e frică, nu, şi nici ţie să nu-ţi fie frică. Adică tot mi-e frică, dar e mai mult o teamă dulce. Adică nu e dulce, ci simt aşa, ca o beţie... Naiba să mă ia, n-are importanţă ce se întâmplă cu mine! Suflet oţelit, suflet slab, suflet de muiere – orice-aş fi! Să admirăm mai bine natura; uite ce zi însorită, cerul e senin, curat, frunzele verzi, e încă vară, nu-i decât patru după-amiază, şi ce linişte! Unde te duceai?

— La tata, dar voiam să trec mai întâi pe la Katerina Ivanovna.

— La ea şi la tata! Ei, nu! Ce coincidenţă! ştii tu pentru ce te-am chemat, pentru ce te-am aşteptat, pentru ce te-am dorit din adâncul inimii, cu nesaţ, cu toate fibrele fiinţei mele, chiar şi cu coastele? Ca să treci mai întâi pe la tata şi pe urmă la ea, la Katerina Ivanovna, să isprăvesc totodată şi cu dânsul, şi cu ea. Să le trimit un înger. Puteam să trimit pe oricine, dar eu aveam nevoie să trimit un înger. Şi când colo, fără să-ţi spun nimic, te-ai gândit să te duci şi la ea, şi la el.

— Chiar voiai să mă trimiţi? izbucni Alioşa, în timp ce pe faţă i se întipărea o expresie de adâncă mâhnire.

— Stai, tu ştiai asta! şi văd că m-ai înţeles de la primul cuvânt. Dar taci, nu spune nimic deocamdată! Nu trebuie să plângi şi nici să-ţi fie milă!

Dmitri Fiodorovici